fanchiu you (made in romania)

site-uri altfel. poate underground, poate nu

Există oameni altfel, care gândesc într-un fel aparte şi nu ţin doar pentru ei ideile, ci le pun pe internet în nişte site-uri bizar-amuzant-grave în esenţa lor. Despre astfel de pagini web va fi vorba în rândurile de mai jos, ilustrate cu mostre din texte.

- www.nasparau.com
LUMEA LUI NAŞPA RĂU - Pagină românească de fachiu
Site-ul are ceva vechime şi cuprinde capodopere. În fine, există riscul să fiu tras de urechi de literaţi care acordă acest calificativ-premiu textelor cuprinse în cărţi groase cu autori „postumi“. Iată cum îşi defineşte autorul (sau poate sunt mai mulţi, cine ştie) articolele publicate în site: „aceste texte sunt pamflete. Unele aspecte ale realităţii sunt exagerate pentru a obţine un (modest) efect comic. Conţinutul acestor pagini este interzis copiilor sub 18 ani, şi nerecomandat celor peste 70. Îmi rezerv dreptul, dar nu şi obligaţia, de a publica aici conţinut violent, obscen, ofensator, sau de oricare altă natură, fără preaviz. Această pagină reprezintă o opinie strict personală, neafiliată niciunei organizaţii. Oamenii deştepţi, maturi, cu simţul umorului, sunt bineveniţi aici. Pe toţi cei care se consideră jigniţi îi rog să considere că această pagină nu există, şi să citească în continuare "Acasă Magazin". Ştiu că cititorii paginii mele nu sunt fanii acelei reviste sau, în fine, sper că au vederi liberale... Vor urma adrese şi fragmente de texte destul de fierbinţi.

Ovidiu DRAGHIA, [OBSERVATOR Cultural, nr. 286 (15 septembrie 2005 - 21 septembrie 2005)]

Copyright: Toate textele prezentate sunt proprietatea site-ului www.nasparau.com. Reproducerea lor este permisă doar cu acordul proprietarului acestui site, cu excepţia reproducerii în forumuri sau e-mail, cu link spre sursă. (Din păcate site-ul a dispărut, la fel şi proprietarul. Tot ce ştiu este că era din Cluj, s-a născut cam prin '70, şi am impresia că acum e în SUA. Scopul meu este ca aceste texte să nu fie uitate/pierdute. Le-am cules de prin bloguri şi forumuri, nu sunt toate).

Cuprins

Interviu cu un drac (cel din măicuţa Irina)
Mândria de a fi inginer
Cuvinte injurioase care încep cu B: bănci, bancheri
Un articol de 350000 lei vechi
Gânduri despre Războiul Stelelor - See you on the dark side
Un preşedinte Programator
Reabilitarea Mioriţei
La ce poate folosi gripa aviară
Prohodul pe ritm de manea
Prinde Dracul, scoate-i ochii!
Codul lui Da Vinci - Ză Muvi
O mult-aşteptată gaură în O-Zone
Cum putem evita dezastrul în alegeri
Bunul simţ - manual de utilizare
Bădărănie la "puterea" a treia
La rece despre încălzirea globală
Întrebarile care ne trec
Idei de milioane de dolari
Letter to EuroSport


Interviu cu un drac (cel din măicuţa Irina)

(Acest text este un pamflet şi trebuie tratat ca atare)
În ultimele zile cuvântul la modă este exorcismul, adică procedeul prin care cui pe cui se scoate, sau foc pe foc se stinge, adică procedeul prin care un preot cu aspect de drac se luptă cu un drac cu aspect de om. Deoarece noi suntem doar nişte bieţi muritori, şi cunoştinţele noastre în materie de supranatural sunt îngrădite de proasta educaţie pe care am primit-o la şcoală, sub forma blestematelor materii numite Fizică, Matematică, Astronomie sau Biologie, voi recurge la un interviu cu o persoană direct implicată în incidentul exorcizării criminale: dracul care locuia în măicuţa Irina. Să vedem ce are de spus:

Naşpa Rău: bună ziua!
Dracu: bună pe Dracu!
NR: Sunteţi nervos... de ce?
D: Păi cine nu ar fi? Sunt sinistrat, tocmai mi-am pierdut casa.
NR: Vă referiţi la măicuţa Irina?
D: Da, ea era casa mea, şi idiotul ăla bărbos nu avea nici un drept să mi-o distrugă!
NR: Dar din ce spuneţi dumneavoastră, preotul avea dreptate. Aţi posedat-o pe călugăriţă, deci avea dreptul să încerce să vă scoată afară.
D: Am posedat-o, e adevărat, dar aveam contract de proprietate. Totul era perfect legal, aveam şi mutaţie, şi taxele plătite la zi...
NR: Deci aţi posedat-o...
D: Da, am posedat-o în sensul că era locuinţa mea proprie. Vorbeşti despre actul meu de proprietate de parcă ar fi vorba de ceva rău.
NR: Şi nu este?
D: Aiurea... în mulţi oameni locuiesc draci. De fapt, pentru noi oamenii sunt apartamente cu două camere, unii mai confortabili, alţii mai puţini confortabili. Majoritatea oamenilor sunt locuiţi de un înger şi un drac - noi le spunem oameni de tip I.D. Există şi tipul D.D. sau I.I., dar sunt mai rari, mai ales specia I.I.
NR: Oamenii D.D, adică drac-drac, ce fel de oameni sunt?
D: De obicei se bagă în politică, în administraţia locală, sau se fac lideri de sindicat. Câte unii se ocupă de scris pe Internet.
NR: Să revenim la cazul tău. Tu cu cine locuiai? Cu un înger sau cu un drac?
D: Cu un înger. Săracul, să vedeţi ce trist e... Îmi pare rău pentru el, deşi sunt diavol. A ajuns în pragul disperării, a intrat într-o bandă de gothici, se îmbracă în negru şi ascultă numai Sepultura. Nu e uşor să te trezeşti fără casă.
NR: Dar nu trebuia să vă gândiţi la asta înainte să-i provocaţi crizele alea?
D: Chiar crezi că noi am fost de vină pentru crizele alea? Doar eşti om cu şcoală! Nu ai auzit că a fost vorba de schizofrenie? Chiar crezi că nouă ne plăceau? Ia gândeşte-te cum ar fi să înceapă casa ta să se scuture toată şi să zbiere? Îţi strică toate momentele de linişte, plus că mai trebuie să faci şi o grămadă de reparaţii. În ziua ultimei crize tocmai jucam o partidă de şah cu îngerul, şi, ca de obicei, îl băteam, când a început cutremurul. Crede-mă, nu am avut nici o vină.
NR: Ok, încep să vă cred. Mai spuneţi-mi despre viaţa de drac. Nu e cam ciudat să fii drac de călugăriţă?
D: E cam plictisitor, e drept, dar e linişte. Eu sunt un drac mai bătrân, şi m-am mutat de multe ori. Am avut parte de toate distracţiile, şi m-am gândit că voi avea parte de o bătrâneţe liniştită. Din păcate m-am înşelat - de fapt m-a înşelat agentul imobiliar. Când te gândeşti că am vândut un loc într-un senator pentru asta!
NR: Îmi pare rău. Ştiu că este neplăcut, dar vreau să vă mai întreb câte ceva despre exorcizare. Există cazuri în care acest procedeu are succes? Preotul Daniel a făcut o altă demonstraţie, imediat după crimă, şi demonstraţia se pare că a reuşit.
D: Da, sigur, şi eu sunt Maica Tereza.
NR: Deci nu au nici un efect aceste slujbe?
D: Ba da, au, cum să nu... ne fac să ne rupem de râs! Sincer, când l-am văzut pe popa ăla cu barba portocalie, m-am gândit că ar putea face o reclamă la Gilette, asta după ce le face un pic de campanie electorală alianţei DA pentru anticipate. Ma cam plictisea el cu vorbele alea despre Sfinţi şi despre Iisus, dar mi-am pus o casetă cu Metallica şi am început să dau din cap. Ce bine mă simţeam! Din păcate cred că am cam exagerat cu veselia, şi i-am provocat o criză casei mele.
NR: Deci până la urmă tot aveţi o parte de vină.
D: Păi ştiam eu că ăla nu ştie de glumă? Credeam că e de gaşcă, mai ales că era destul de tânăr. Mai ales că avea plete şi barba aia, am crezut că e şi el rocker.
NR: Apropo de preotul Daniel Corogeanu, unele ziare l-au numit \"Preotul Diavolului\". Ce părere aveţi despre asta?
D: Preotul Diavolului? Cum îndrăznesc? El nu e al nostru! El m-a lăsat fără casă, ticălosul.
NR: Şi atunci al cui e? Că l-a lăsat şi pe înger pe drumuri.
D: Nu ştiu, dar cred că mai rău ca el nu e nimeni. Deja numele lui a ajuns înjurătură la noi: luate-ar Corogeanu.
NR: Am înţeles. Ceva gânduri pentru cititorii nasparau.com ?
D: Să vă citească în continuare, să nu ia chiar totul în serios, şi să mi-i trimită mie pe toţi cei care-i enervează. Şi să aibă o zi a Dracului de bună! A... şi încă ceva: dacă vreunul din voi aveţi un loc de drac liber în voi, sunaţi la numărul +66 666 616. Cereţi cu Dănuţ.

http://www.nasparau.com/dracu.html


Mândria de a fi inginer

(Acest text este un pamflet şi trebuie tratat ca atare)
A trecut ceva vreme de când un tip care-şi extrage inspiraţia şi verva din plicul cu praf alb, răspunzând totodată la numele de “Gheorghe. Andrei Gheorghe”, declara că inginerii nu pot fi consideraţi intelectuali. Suficientă vreme pentru a mă calma. Din păcate, un recent articol de presă (când am să găsesc referinţa am să o trec în această paranteză) separă iar intelectualii de ingineri, cu precizia unei lopeţi tâind o brazdă într-o groapă de bălegar. Autorii articolului spun, nici mai mult nici mai puţin, că PSD este un partid al inginerilor, pe când bravele noastre forţe de dreapta ar fi predominant umaniste (cât pot fi de umanişti avocaţii). Mă rog, afirmaţia nu e atât de jignitoare pe cât este de falsă. Ce m-a enervat însă este că în articol au fost grupate câteva păreri ale unor persoane suficient de cunoscute, niciunul având legătură cu profesia de inginer, care încercau să explice această polarizare. Printre platitudini specific umaniste, s-a ridicat la suprafaţă (de fapt s-a ridicat mirosul) o caracterizare emisă de balena societăţii civile româneşti, Alina Muget Pipi-Pipi. O definiţie concisă, emisă, probabil, între două cotlete de porc: inginerii sunt tehnicienii lui Ceauşescu. Sau cam aşa ceva. Deci inginerii nu sunt intelectuali, inginerii sunt PSD-işti, pentru că de fapt ei sunt tehnicienii lui Ceauşescu. În mod normal, aici ar trebui să bag o tiradă asupra utilităţii inginerului în societate, să-i sugerez doamnei Pipi-pipi să renunţe la computerul pe care îşi scrie emanaţiile (nu sunt sigur că foloseşte aşa ceva, totuşi), sau să-i sugerez că ar fi cu vreo două sute de kilograme mai slabă dacă ar merge pe jos în loc să folosească maşini sau alte mijloace de transport, sau că în lipsa inginerilor ea ar trebui să stea afară în frig, neîncăpând pe gura peşterii… Dar nu vreau să spun aceste lucruri, pentru că sunt prea simţit. În schimb, voi încerca să explic hoardei umaniste ce creatură este inginerul. Să începem cu începutul…

Şcoala generală şi liceul

Foarte rar inginerul străluceşte la învăţătură, nu pentru că nu ar avea materie cenuşie deasupra gâtului, ci pentru că nu suportă să înveţe pe de rost texte şi comentarii la limba română, sau nume şi ani la istorie. Asta nu înseamnă că urăşte materiile respective - poate citi cu plăcere o carte, doar că îl enervează noţiunea de memorat. Nici matematica nu-i place în mod deosebit, pentru că inginerul nu e tâmpit. Totuşi, materiile interesante, precum fizica (cu circuitele electronice mai ales), chimia (ştiinţa chestiilor care fac bum), sau informatica (echivalentul modern al magiei medievale) necesită matematică, aşa că nu are de ales şi o va învăţa. Deşi nu va avea mediile cele mai mari din clasă, viitorul inginer va avea satisfacţia că el este posesorul unor cunoştinţe şi abilităţi pe care colegii lui le văd inaccesibile, şi în acelaşi timp poate să-şi spună liniştit că nu ar fi o mare problemă pentru el să exceleze la celelalte materii, doar că nu vrea. El e cool.

Facultatea

Inginerul nu se stresează foarte mult în facultate… deşi are de mers la laboratoare şi are de făcut proiecte. Indiferent cât de stresant este programul şi cât de duri sunt profesorii, viitorul inginer va găsi întotdeauna timp pentru distracţie, socializare, sau pur şi simplu pentru stat degeaba. Pe când studenţii celorlalte facultăţi sunt lipsiţi de griji ca pasărea cerului, sau copleşiţi de griji ca un animal ierbivor, viitorul inginer este echivalentul studenţesc al animalului de pradă: 90% din timp doarme şi se joacă, dar în restul de 10% reuşeşte să mobilizeze o impresionantă energie în scopul finalizării unui proiect sau trecerii unui examen. Ziua sau noaptea nu contează pentru el, cu suficientă cafea sau Coca Cola la dispoziţie. După ce scopul a fost atins, reactorul energetic se stinge cu cantităţi impresionante de etanol şi programul lejer este adoptat din nou.

Locul de muncă

Inginerul nu este un “workaholic”, dar va munci bine dacă îi place ceea ce face sau dacă este al dracului de bine plătit. Nu este neaparat obsedat de bani (dacă era s-ar fi făcut economist sau avocat), dar nu-i place nici să facă implozie intestinală. El va încerca, dar nu va reuşi decât rar, să menţină ritmul de viaţă din facultate, 90% frecat de mentă, 10% efort intens. Al dracului patroni nu-l lasă. În general este un tip orientat, care dacă vede că meseria lui nu mai aduce suficiente fonduri la bugetul personal nu ezită să se reprofileze. “Lipsa lui de cultură”, “incapacitatea lui de a comunica”, sau “gândirea lui de şoarece de laborator” nu-l încurcă: el poate deveni oricând un afacerist sau un politician de succes.

Cultura

Cultura nu este o componentă vitală a unui inginer, dar nu este obligatoriu să lipsească. Un inginer va citi o carte, va asculta muzică şi va viziona un film atâta timp cât acestea îi vor face plăcere, fără să se gândescă la faptul că prin asta el îşi face upgrade la nivelul de cultură. Dacă preferă o carte care descrie o metodă ingenioasă de a lichida pe cineva, urmată de o metodă şi mai ingenioasă pentru aflarea vinovatului, în locul unei cărţi care descrie lamentările şi psihozele unui boşorog sau ale unei femei la menopauză, asta e pentru simplul motiv că inginerul nu are chef să vomite pe timpul lui liber doar pentru a avea privilegiul de a se lăuda altora cu cât de cult este el. Dacă preferă să vadă cum Bruce Willis sau Arnold Schwarzenegger lichidează câte 50 de dobitoci per film în loc să vadă “capodoperele” lui Mircea Danieliuc sau Cristi Puiu, asta este pentru că filmele pentru el sunt un mijloc de relaxare, nu de enervare în plus. Şi un inginer nu citeşte niciodată poezie, decât dacă vrea să impresioneze o femeie, ceea ce până la urmă este un lucru lăudabil şi îl iertăm.

Etica

Adevăratul punct slab al inginerului este etica, şi probabil că acolo bate şi madam Pipi-Pipi când vorbeşte de tehnicienii lui Ceauşescu. Inginerii în general se ocupă să construiască dispozitive, fără să-şi facă prea multe griji cine este beneficiarul lor, iar motivul nu este întotdeauna de natură financiară. Inginerii fac bombe nucleare şi rachete ghidate nu neaparat pentru că sunt plătiţi pentru asta (dar nu strică) şi nici pentru că le-ar place foarte mult să ucidă oameni (nu mai mult ca altor bărbaţi, cel puţin), ci pentru că sunt dispozitive complexe, de înaltă precizie, şi e o plăcere să arate că pot face aşa ceva. E cool!

Acasă

Inginerul nu este cu mult diferit de ceilalţi oameni în viaţa de zi cu zi… cu excepţia faptului că el este în stare să schimbe un bec ars, să monteze o priză sau un întrerupător, sau un cablu TV, şi nu trebuie să ducă calculatorul la reparat dacă are un virus sau dacă vrea să-şi instaleze un modem. Inginerul nu ştie ce e aia Tech Support.

Rezultate

Care este totuşi diferenţa dintre ingineri şi umanişti? Exceptând pregătirea de specialitate… Diferenţa între ei este de scop: inginerul are ca scop crearea, perfecţionarea şi întreţinerea unor dispozitive tehnice: mecanisme, circuite, construcţii, programe software… Umanistul are ca scop educarea şi perfecţionarea oamenilor şi a societăţii (asta pentru că eu, ca inginer, le definesc lor un scop, pentru că ei singuri probabil că-şi închipuie că trebuie doar să existe pentru a lumina lumea cu prezenţa lor). Scopul inginerilor este atins: tehnologia progresează de la un an la altul, şi este clar că ce se produce în ziua de azi e mai bun ca ceea ce se producea acum 50 de ani (nu neaparat mai frumos, dar aici nu e treaba noastră). Dar scopul umaniştilor? Sunt oamenii de acum mai buni, mai cinstiţi, mai generoşi? Sau e chiar invers? Noi ne facem treaba. Voi nu. Deci ciocul mic!

http://www.nasparau.com/ingineri.html


Cuvinte injurioase care încep cu B: bănci, bancheri

(Acest text este un pamflet şi trebuie tratat ca atare)
În articolul meu anterior, de la care a trecut ceva vreme (deoarece, ca orice om normal, şi mie îmi e mai uşor să fac mişto de necazurile altora decât de ale mele), spuneam la un moment dat că e bine ca oamenii să–şi ţină banii la bancă, pentru că e mai ieftin decât cumpărarea unei uşi metalice sau a gratiilor de la geam. Ei bine, se pare că e posibil să mă fi înşelat, deoarece tagma economiştilor nu doarme, căutând periodic metode de a strica chiar şi lucrurile aparent indestructibile.

Vom vorbi în continuare de geniile din conducerea Băncii Canaliilor Retardate, care au descoperit o nouă metodă de a fura bani pe cale legală: taxarea conturilor inactive. Mai precis, dacă ai avut la un moment dat un cont curent, şi apoi, din diferite motive (ai uitat de el, ai plecat din ţară, ai dat colţu’) contul respectiv nu a mai avut activitate timp de trei luni, vei fi taxat cu 15 euro pe lună drept taxă pentru operarea acestui cont. Evident, ei sunt nişte băieţi de treabă, şi te anunţă din timp, printr-o scrisoare, pe care însă e foarte posibil să nu o primeşti dacă ţi-ai schimbat între timp domiciliul.

Eu nu am primit o astfel de scrisoare, dar mulţi cunoscuţi de-ai mei au primit, şi m-am decis să aflu dacă e adevărat. Am dat o fugă până la bancă, şi acolo am primit informaţia liniştitoare cum că această măsură este valabilă doar pentru conturile în valută (deocamdată?), în care există sume mai mici de 50 de euro. Întrebarea mea de bun simţ a fost: nu e mai bine să luaţi banii din aceste conturi, şi să le închideţi automat? Răspuns: păi poate că respectivii clienţi vor să-şi recupereze banii. Mda, sigur, ai 5 euro în cont, ai uitat de ei, şi eşti dispus să plăteşti câte 15 euro pe lună timp de vreo juma’ de an ca să ai posibilitatea de a-i recupera. De fapt, ce ştiu eu, poate că au valoare sentimentală...

De ce ar lăsa un om 5 euro în cont? Păi hai să vedem: să zicem că ai 1000 de euro şi vrei să-i ţii la adăpost de mâini dibace. Ca tot omul, mergi la bancă, şi faci un cont de depozit pe 3 luni. Înjuri în gând când vezi că dobânda e doar 2% pe an, dar gândul la posibilitatea ajungerii lor în mâinile unor foşti lăcătuşi-mecanici de la CUG, actual lăcătuşi-mecanici de noapte pe cont propriu te determină să înmânezi banii casieriţei. Peste 3 luni probabil că ai nevoie de bani, te prezinţi la bancă şi vezi că banii tăi abia au produs 5 euro dobândă. Ridici cei 1000 de euro, şi laşi mărunţişul acolo, să nu ţi se închidă contul. Deoarece suma asta e prea mică pentru a fi depusă în cont de depozit, ea va fi transferată într-un cont curent, iar dacă tu eşti fraier şi uiţi de ei, vei decarta cei 15 euro pe lună.

Evident că am retras tot ce aveam în conturi, şi am solicitat închiderea lor, motivat şi de faptul că procentul comisionului de ridicare a banilor tocmai a ajuns la un nou nivel record, de 0.5%.

Oare cum le-a trecut prin cap să ia o astfel de măsură? Îmi închipui următoarea şedinţă în consiliul de administraţie:

Şeful, Lăcomin Haporeanu: Vreau să găsim noi metode de a stoarce bani de pe clienţii noştri. Băncile concurente oferă tot mai multe avantaje, şi banii clienţilor merg spre ele. Nu e cinstit, fiecare dintre noi trebuie să-şi mai cumpere câte 10 hectare de teren intravilan, iar austriecii ăştia cer şi ei tot mai mulţi bani! Vreau să vă puneţi capul la contribuţie şi să-mi daţi soluţii!
Şef adjunct 1, Limitel Porcea: Păi am putea să mărim comisionul de ridicare a banilor. Asta ne va aduce un venit considerabil!
Şeful: da, asta e o soluţie, dar e insuficient. Vreau ceva mai pervers!
Şef adjunct 2, Rezoniu Deştepţescu: există o resursă de bani aproape gratuită-conturile inactive. În aceste conturi sunt uitaţi o grămadă de bani, iar şansele ca cineva să vină să-i ceară înapoi sunt aproape nule.
Şeful: de ce?
Deştepţescu: păi care sunt motivele pentru care un om retrage banii de la bancă? Sau are nevoie de bani, sau se teme să nu-i piardă. Când cineva are nevoie de bani, nu se va îndrepta spre cei 2-3 euro dintr-un cont vechi, şi cu siguranţă nu-i pasă dacă va pierde aceşti bani. În concluzie, putem să băgăm mâna adânc în ei, fără frică!
Şeful: mă, nu eşti prost. Dar nu ştiu de ce nu-mi place soluţia asta. Mi se pare mult prea de bun simţ, nu e genul nostru.
Şef adjunct 3, Scârbovan Şoricescu: am o idee genială! Am putea să ne înfruptăm din banii aceştia inactivi, dar e şi mai bine dacă vom pune o chirie considerabilă pe aceste conturi! În loc să luăm 3 euro din cont, mai bine luăm 15 euro chirie... pe lună!
Şeful: MWHAHAHAHAHAHAHA! Asta e o soluţie care-mi place. Eşti tare!
Deştepţescu: dar dacă se va crea un sentiment de neîncredere în rândul clienţilor, care se va propaga apoi în rândul acţionarilor?
Şeful: păi va fi şi mai bine! Preţul acţiunilor va scădea, iar noi le vom putea cumpăra ieftin! Şi apoi refacem noi încrederea oamenilor, pentru că românii uită repede.

Nu cred că au avut alte argumente economice pentru această măsură, în afară de lăcomie, nesimţire, şi aroganţă. Eu problema o văd cam aşa: un om vine acasă la tine, şi îşi uită portmoneul cu mărunţiş, iar apoi nu îl mai întâlneşti câteva luni. Ce faci? Păi dacă eşti om cinstit, îl pui deoparte şi nu te atingi de ei, indiferent cât timp se va scurge. Dacă eşti un om obişnuit, fără prea multe principii, aştepţi o vreme şi apoi îţi însuşeşti banii, pe principiul sănătos învăţat din copilărie „ce-am găsit al meu să fie”. Dacă nu eşti nici cinstit, nici obişnuit, ci o canalie versată, şcolită prin universităţi economice, atunci îi vei cere omului o chirie arbitrară pentru spaţiul din casa ta ocupat de banii lui. Sau pe biţii pe care contul lui îi ocupă pe calculatoarele tale.

Ce s-a întâmplat aici nu e o raritate. De curând, o altă bancă a făcut jonglerii cu dobânda la credite, mărind-o fără să anunţe clienţii, care apoi se trezeau că aveau de plătit penalităţi. Cazul a fost expus în presă, dar fără prea multă vâlvă. De acesta încă nu s-a vorbit nimic. Nici de către presă, nici de către politicieni, nici de către Banca Naţională, instituţia pe care unii se încăpăţânează să o considere credibilă şi bine intenţionată.

Băncile sunt, din păcate, un rău necesar, dar băncile din România au atins un grad de impertinenţă care de obicei se tratează cu un kil de uraniu îmbogăţit. Sunt de acord ca băncile să se umfle din dobânzile la credite, pentru că până la urmă asta e treaba lor. Dar nu sunt de acord să:
1. ia comisioane pentru tranzacţii, când aceste tranzacţii sunt impuse de stat (firmele nu pot face plăţi cash pe sume mari)
2. ia comisioane de operare conturi, sau operare credite, sau alte cretinităţi de genul ăsta
3. facă asigurări de viaţă la cei pe care-i creditează (nu sunt eu expert aici, dar asta îmi pute a monopol)
4. schimbe condiţiile unui contract de creditare sau depozit în mod unilateral – ar trebui să fie anunţat clientul, şi acesta să aibă dreptul de a renunţa la contract fără penalităţi, dacă nu-i convin noii termeni
5. decidă în mod arbitrar cine primeşte şi cine nu primeşte credit, fără ca motivele să fie expuse

Ei, BNR, nu se aude? Poate că ar fi cazul să faceţi curat în curtea băncilor, înainte de a vă tot băga râtul în economie şi de a-i tot pupa în zonele păroase pe cei de la FMI.

http://www.nasparau.com/?


Un articol de 350000 lei vechi

(Acest text este un pamflet şi trebuie tratat ca atare)
Acum câteva zile, plimbându-mă prin oraş, am trecut pe lângă o librărie, în vitrina căreia stătea ademenitor „Codul lui Da Vinci”. Ignorasem cartea respectivă de multe ori, dar până la urmă forţele întunericului au câştigat bătălia: peste cinci minute ieşeam pe uşa librăriei cu cartea în mână şi cu 350000 de lei mai puţin în buzunar. Ieri am terminat-o de citit. Şi dacă tot am dat banii pe ea, şi tot am citit-o, de ce să nu scriu şi un comentariu? Nu voi insista pe aspectele tehnice, pe detaliile fiecărui secret în parte (dacă vreţi să aflaţi care sunt, citiţi cartea), ci pe anumite aspecte disparate care mi-au atras atenţia.

Rezumatul

Custodele muzeului Luvru, Jacques Sauniere, este ajutat de un călugăr albinos să dea colţul taman în muzeu. Înainte să expire, moşul face tot posibilul să lase un mesaj criptic către nepoata sa, Sophie Neveau (criptograf profesionist în cadrul poliţiei), şi către un profesor american, Robert Langdon. Mesajul are ca scop salvarea unui secret, al cărui ultim păstrător era Sauniere, ca şef al unei organizaţii secrete. Langdon şi Sophie trec prin tot felul de dificultăţi, urmăriţi fiind de un set eterogen de băieţi răi, şi descifrează secretele pas cu pas. În final totul se termină cu bine, secretul e aflat dar nedivulgat, iar între cei doi urmează să se înfiripe o relaţie intimă, care din păcate nu a mai încăput în paginile cărţii.

Secretul

Secretul se dovedeşte a fi relaţia dintre Isus Cristos şi Maria Magdalena (sau mă rog, documentele care să ateste această relaţie), care cică erau soţ şi soţie. Mai mult, aceştia au avut şi copii, iar urmaşii lor trăiesc şi în ziua de azi. Dar nu numai atât, ci protagonista principală, Sophie, este unul dintre aceşti urmaşi!

Ce e tare

1. Isus căsătorit, şi cu copii? Cartea spune că arta e plină de dovezi criptate ale acestui adevăr – una din aceste dovezi fiind pictura „Cina cea de taină” a lui Da Vinci. Uite, tocmai am descoperit şi eu personal o dovadă, la fel de semnificativă ca cele invocate în carte. Nu spunem noi, românii, că „ce-i frumos, şi lui Dumnezeu îi place”? Nu a fost Maria Magdalena interpretată de Monica Bellucci în filmul „Patimile lui Cristos”? Păi dacă şi fanaticii catolici ca Mel Gibson sunt de acord că Maria Magdalena era o bunăciune, de ce nu ar fi fost suficient de bună pentru Isus? Plus că mie mi se pare foarte corect: păi dacă Dumnezeu l-a pus pe Isus să se nască, să trăiască şi să moară ca un om obişnuit, de ce să nu-i fi acordat şi privilegiile pe care le au oamenii obişnuiţi? Mie personal nu cred că mi-ar displace un astfel de Isus. Cu ce anume s-ar schimba religia? Oare ar avea femeile parte de mai multă consideraţie? Sau ar părea cu adevărat ridicoli călugării sau călugăriţele? A doua parte sigur nu, pentru că deja sunt ridicoli.
2. Dezlegarea misterelor sub presiunea constantă a urmăririi şi a ameninţărilor. Evident, este un clişeu folosit în multe cărţi şi în multe filme, iar cititorii „culţi” vor spune că e ridicol. Totuşi, nu e deloc aşa. Toţi cei care au lucrat la un proiect sub ameninţarea unui deadline apropiat ştiu că mintea omului este în stare de lucruri nebănuite atunci când mai sunt câteva ore până la predarea finală, iar tu mai trebuie să scrii încă 10 pagini de documentaţie şi să mai faci şi o prezentare Powerpoint. Diferenţa este că în cartea lui Dan Brown deadline-ul avea un înţeles mult mai literal.
3. Biserica este prezentată într-o lumină destul de negativă, autorul trimiţând câte un şut bine plasat prin sutană preoţilor şi călugărilor. Totuşi, nu are curajul să meargă până la capăt, şi până la urmă o cam scoate basma curată, o victimă a unor alte organizaţii obscure.
4. Robert Langdon şi Sophie Neveau au o relaţie, care nu este descrisă dar este sugerată ca iminentă. Vă daţi seama ce „balls” are Dan Brown? Sophie Neveau este urmaşa lui Isus Cristos, iar Robert Langdon pur şi simplu îşi bagă ceva în ea!

Ce e cam naşpa

Nu mi-a plăcut modul artificial în care era prelungit suspansul. În mod special m-a enervat incidentul în care Sophie a rupt relaţiile cu bunicul ei, cu care nu a mai vorbit apoi zece ani. Ni se prezintă la un moment dat un flashback în care Sophie îşi surprinde bunicul, împreună cu alte persoane de vază ale societăţii, în mijlocul unui ritual secret. Sophie vede ceva care o marchează pentru mult timp, şi decide să nu mai aibă de a face cu bunicul ei. Nu ni se spune ce a văzut decât cu vreo două sute de pagini mai încolo, lăsând timp minţilor noastre bolnave să imagineze cele mai sadice scenarii. Să fie oare vorba de un sacrificiu uman? Sau animal? Sau ceva perversiuni sexuale deviante? Nici pomeneală de asta: era vorba de un simplu act sexual. Ok, înţeleg că nu e o plăcere să vezi bătrâni făcând sex, şi probabil că e şi mai neplăcut dacă respectivul bătrân ţi-e bunic, dar totuşi! Mai mult, Sophie nu era copil, ci avea douăzeci şi ceva de ani, ori să nu-mi spună mie cineva că o franţuzoaică de douăzeci de ani se şochează aşa uşor când e vorba de sex!
Un alt moment în care suspansul a fost prelungit în mod idiotic a fost legat tot de Sophie, şi anume de secretul morţii familiei ei. Ea ştia că au murit într-un accident de maşină, dar bunicul ei îi spuse la un moment dat că există un secret în legătură cu acest incident. Evident, acest secret nu îl aflăm decât tot la sfârşitul cărţii. Care ar fi putut fi secretul? Evident, faptul că familia ei a fost omorâtă! Deci avem un accident, şi avem un secret – este chiar aşa de greu să-ţi imaginezi că a fost o crimă?

Ce e stupid

Evident că o carte scrisă de un american nu poate să ducă lipsă de urmăriri auto. Totuşi, niciodată nu am văzut o situaţie mai ridicolă decât cea prezentată aici: eroii noştri fug de poliţie în maşina tipei, care este un Smart! Ca să salveze oarecum situaţia, americanul se dovedeşte foarte sceptic şi contrariat când dă cu ochii de maşină, dar Sophie îi spune că Smart consumă doar un litru la suta de kilometri. Trecând cu vederea faptul că această informaţie este o aiureală (consumul în oraş este cam şase litri), merită pusă întrebarea: de ce oare nepoata custodelui de la Luvru, care era o persoană foarte sus-pusă, se zgârceşte la consumul de benzină. Ecologia, evident! Criza petrolului! Trebuia să apară o trimitere spre problemele contemporane.

Ce e cretin

Dacă un american scrie o carte rezonabilă, cu elemente interesante şi elemente stupide, este nevoie de un editor român, în acest caz Editura RAO, pentru a adăuga un element de cretinism autentic. Nici nu apucă bine personajele cărţii să contureze o variantă alternativă a vieţii lui Isus, că suntem pocniţi în cap cu un disclaimer în josul paginii:
Pag. 249: Aici şi în continuare, toate referirile şi interpretările istoriei ecleziastice, în special, şi ale istoriei, în general, constituie punctul de vedere al autorului. Deoarece această lucrare este o lucrare de ficţiune, autorul şi-a permis nenumărate licenţe care trebuie tratate ca atare. Să mori tu? Chiar e nevoie să mi se amintească faptul că într-o operă de ficţiune teoriile expuse sunt ale autorului! De ce să nu se introducă astfel de disclaimere şi în alte opere: de exemplu, în „Harap Alb”, să ni se spună că nu e posibil ca un cal să mănânce jeratic, sau să vorbească. Sau în desenele animate, să ni se spună că un motan nu poate inventa o cursă de şoareci!
Poate aş fi trecut cu vederea această abatere, dar peste trei pagini văd asta:
Pag. 252: Aceste afirmaţii ale lui Dan Brown au stârnit numeroase controverse. Nenumăraţi specialişti în istorie şi teologie şi-au exprimat punctele de vedere. Editura RAO le va oferi în curând cititorilor săi cărţi care prezintă toate aceste luări de poziţie.
Adică nu numai că galbenul din chiloţi i-a convins că pentru salvarea sufletului mai este necesar să se dezică de autor, dar profită de ocazie pentru a mai face puţină publicitate şi cărţilor viitoare ale editurii, scrise de „specialişti adevăraţi”. Dacă îţi salvezi şi sufletul şi îţi îngroşi şi punga e perfect!

Către specialiştii care demontează teoriile lui Dan Brown

Dragi dobitoci: deşi sunt sigur că Dan Brown a scris o grămadă de chestii din burtă, sau auzite din surse nu prea sigure, este meritul lui, şi numai al lui, că a reuşit să vândă milioane (sau zeci de milioane) de exemplare în întreaga lume. Ştiu că printre forţele care vă mână în efortul vostru se află şi dorinţa de a aduce lumii adevărul, dar de asemenea ştiu că vreţi să profitaţi de popularitatea acestei cărţi pentru a mai face şi voi un ban cinstit. Recunoaşteţi sincer: v-ar fi citit cineva dacă nu era Dan Brown?

Ultime impresii

Ştiu că voi revolta pe mulţi spunând că mi-a plăcut. De ce să nu-mi placă? De distrat m-a distrat, de pus pe gânduri m-a pus pe gânduri, iar dacă pe lângă toate astea mai trage şi câte un şut bisericii este şi mai bine. Adevărul e că aş fi preferat să se termine altfel, cu un pic de zgâlţâire a scaunului papal, dar autorul şi-a dat seama că asta ar fi fost extrem de neverosimil. Totuşi, vorbim despre genul de oameni care spuneau că Pământul e plat în ciuda tuturor dovezilor ştiinţifice. Dar tot mi-ar fi plăcut o zgâlţâire serioasă a Bisericii. Aşa, de-al Dracului. Aaa, şi încă ceva: să nu primesc mesaje de genul „se scrie Iisus, nu Isus”, pentru că limba română acceptă ambele variante. Spre deosebire de biserică (observaţi folosirea lui b mic), limba nu a rămas în Evul Mediu.

http://www.nasparau.com/?


Gânduri despre Războiul Stelelor - See you on the dark side

(Acest text este un pamflet şi trebuie tratat ca atare)
Nu pot spune că nu mi-a plăcut Starwars. Ce-i a lui e-a lui: săbii laser, luptele sunt lupte (nu faze în reluare gen Matrix), exploziile sunt explozii, navele sunt nave, roboţii sunt roboţi, iar Natalie Portman e Natalie Portman. Nu mă voi lua de fazele care nu respectă legile fizicii, pentru că şi legile astea sunt atât de multe şi de restrictive de parcă ar fi aquis-ul comunitar (de fapt nu e de mirare, tot europenii le-au elaborat pe majoritatea dintre ele). Dar totuşi există o parte naşpa a acestor filme, şi de aceasta mă voi ocupa acum.

Ce e naşpa în Starwars? Consiliul Jedi! Să vedem ce a făcut de-a lungul a trei serii acest minunat consiliu. Când Qui-Gon îi anunţă în "Episode I" că au dat de un lord Sith, ei rămân blocaţi, spun că Siţii au fost eliminaţi de mai bine de o mie de ani, şi că vor investiga problema. Sună familiar? Nu seamănă cu "Vom crea o comisie pentru analiza cauzelor inundaţiilor"? Dar nu e numai asta: de fiecare dată când republica este în rahat până peste cap, ei trimit pe Obi-Wan, singur sau însoţit de încă o persoană, pentru a rezolva problema, iar ei stau liniştiţi să mediteze, să bea urină şi să vorbească despre Forţă şi despre cum simt ei că partea întunecată li s-a cam urcat la cap şi îi împiedică să vadă lucrurile evidente.

Centrul filosofiei Jedi este că frica şi ura duc spre partea minoritară a forţei, şi în concluzie trebuie evitate cu orice preţ. Îmi închipui ce gândeşte un Jedi când se luptă: hmmmmm.... câmpie, floricele.... mieluşei, căţeluşi... uite că ăsta trage cu blasterul în mine, hai să parez cu sabia... oooooo, sorry, îmi pare rău că am reflectat raza spre tine şi te-am omorât, dar nu e bai, că te vei integra în Forţă... gânduri pozitive, gânduri pozitive... domnu Sith, nu putem să ne împăcăm? mergem la un restaurant vegetarian, schimbăm impresii... hai dom'le, chiar nu ştii de glumă, de ce dai cu sabia? Wow, ce sabie roşie şi lungă ai! Îmi pare rău, nu pot să te omor, este împotriva principiilor mele, mai bine hai şi omoară-mă tu, că viaţa de Jedi e o mare plictiseală, ...

Să fim serioşi: rarele ocazii când un Jedi a ucis un lord Sith au fost atunci când respectivul lord a reuşit să-l scoată pe Jedi din sărite (Obi Wan, când a fost ucis Qui-Gon, Anakin pentru că Dooku îi tăiase o mână şi astfel i-a redus la jumătate plăcerea de a o pipăi pe Padme, Luke Skywalker l-a schilodit pe babacu-său pentru că avea un complex Oedip nerezolvat, iar Obi-Wan l-a trimis pe Vader în lavă drept pedeapsă că acesta nu a fost un elev bun, având o reacţie normală, ca orice profesor). Dacă un Jedi se enervează, spune în gând un "fir-ai tu al dracu de Sith borât, să vezi ce orgasm cu sabia laser îţi dau" (evident, #define Dracu "the dark side of the force"), şi apoi începe să practice o străveche tehnică de luptă, cunoscută de maeştrii sub numele de "ciobăneasca", împărţind lovituri cu sete în stânga şi în dreapta.

De ce e nasol să fii Jedi? Păi, unu la mână, metoda de selecţie a candidaţilor este defectuoasă, ei fiind aleşi de mici, înainte ca ei să ştie ce vor. Dacă te-ai născut cu midiclorienele în sânge, poţi deveni Jedi, altfel nici o şansă. Nu tu încurajare a competitivităţii, nu tu egalitate a şanselor. A doua problemă este că un Jedi trebuie să renunţe la tot ce înseamnă mici plăceri personale. Adică cum, tu eşti un ditamai eroul, tai cu sabia pe toţi ăia care se uită urât la tine, toate femeile se înghesuie să le transmiţi nişte Forţă în cuante discrete (cu cap şi coadă, înotând într-un lichid albicios), iar tu să nu poţi profita în nici un fel de situaţia asta? Păi să nu-ţi bagi tu sabia în ei Jedi? A treia problemă este legată de sistemul de învăţământ: aţi văzut că micii jedişori sunt antrenaţi la grămadă, astfel încât progresul individual este greu de monitorizat. Mai mult, am impresia că există o cotă de promovabilitate minimă, impusă de conducerea şcolii ("bă, Yoda, nu mai pica atât de mulţi elevi, că ne închid ăştia dracului şcoala, şi rămânem pe drumuri!", "Dar elevii ăştia, naşpa, sunt ei, MTV, în cap, au", "Lasă, măi, că oricum siţii au dispărut de mult, nu mai avem nevoie de elevi buni, scot odată sabia laser şi toată lumea fuge. Plus că dacă-l dai afară pe negrul ăsta, ne vor sări politicienii în cap", "Dreptate ai tu, stresat, nu merită să fiu. Stresatul, tânăr moare, eu, abia 800 de ani am").

În comparaţie, partea întunecată a forţei oferă şcolarizare intensă (existând doar un elev şi un maestru), posibilitatea de a-ţi satisface vocaţia de leader, nu există limită de vârstă, îţi poţi urma ambiţiile personale, iar statutul de maestru îl obţii prin eliminarea, prin orice mijloace, a şefului tău. De fapt, şcoala Sith te pregăteşte pentru climatul economic liberal şi globalizat, în timp ce şcoala Jedi e clar de natură socialistă. Şi rezultatele se văd. Să comparăm rezultatele profesionale:

Şcoala Jedi

Qui-Gon Jin, maestru: are puţine succese pe plan profesional, ucigând doar câţiva roboţi. Îmbrăcămintea este extrem de sărăcăcioasă, dovedind o stare materială precară. Are totuşi iniţiativă, şi pentru asta este exclus din consiliu, şi este trimis de fiecare dată în misiunile cele mai periculoase. Este ucis de Darth Maul, unul din cei mai puţin experimentaţi Sith, după o scurtă luptă.

Yoda, maestru: extrem de dotat cu Forţă, ca o consolare pentru înălţimea lui redusă. Dotarea intelectuală lasă de dorit, pentru că în 800 de ani nu a reuşit să stăpânească limba engleză, şi de asemenea pentru că nu a reuşit să observe planurile Sith decât când era prea târziu. După căderea jediilor, se retrage pe o planetă primitivă, unde trăieşte la limita subzistenţei, mâncând în fiecare zi o fiertură execrabilă, până când moare de bătrâneţe. Nici un moştenitor nu a revendicat casa şi pământurile.

Obi-Wan Kenobi, maestru: are o carieră interesantă. Unul din puţinii Jedi care se poate mândri că a ucis (sau aproape) doi lorzi Sith: pe Darth Maul şi pe Darth Vader. Este unul din puţinii Jedi care şi-au luat carnetul şi pot pilota o navă spaţială. Se retrage pe o planetă deşertică, unde stă şi meditează până când Luke, fiul lui Darth Vader, ajunge la majorat - iar apoi are dificultăţi în a-l convinge pe Yoda că el trebuie antrenat - devenise prea bătrân! Reuşeşte să pună la punct o tehnică prin care se transformă în fantomă când este ucis, şi este nerăbdător în a o încerca. Se oferă de bunăvoie lui Vader, iar acesta-i împlineşte dorinţa.

Restul Jediilor: sunt în mod clar o generaţie pierdută. Numărul lor este enorm, dar sunt eliminaţi cu uşurinţă de armatele clonelor. Se pare că puterea lor scade cu numărul, după următoarea teoremă: dacă un număr N de cavaleri Jedi atacă un Sith, acesta va ucide N-1 din ei, iar apoi va avea mari dificultăţi cu ultimul rămas - din cauza faptului că ăsta ultimul ajunge să se enerveze, evident.

Şcoala Sith

Darth Maul: un bun specialist în ale sabiei, reuşeşte fără mare dificultate să elimine un maestru Jedi, fiind totuşi eliminat apoi de Obi-Wan Kenobi, din motive de oboseală şi lipsă de exerciţiu. Nu este cel mai deştept dintre Siţi, vocabularul său fiind limitat la cuvintele "Yes, master". Este născut la Cernobâl în 1986, lucru dovedit de culoarea pielii şi de coarnele ieşite în frunte.

Darth Tyranus (conte Dooku): este un lord Sith provenit din rândurile cavalerilor Jedi. Reuşeşte să învingă doi Jedi, dar nu îi omoară, şi asta îi va cauza căderea ulterioară în dizgraţie. Este unul din puţinii siţi care au maniere şi stil - probabil că a trecut de partea Răului după ce Yoda a refuzat să-i plătească orele de engleză.

Darth Sidious (Palpatine): este personajul negativ absolut, dar nu pentru că este Sith, ci pentru că intră în politică. Este un leader carismatic, atrăgând de partea lui oameni valoroşi şi cu potenţial. Plănuieşte cu minuţiozitate transformarea Republicii în Imperiu, fără ca vreunul din opozanţi să bănuiască ceva, şi reuşeşte să devină Împărat. Din păcate, această poziţie nu-i va servi la nimic, deoarece devine urât ca dracu şi nici o femeie nu vrea să se uite la el. Treptat nu va mai da atenţie nici detaliilor vestimentare, ajungând să se îmbrace într-o simplă cârpă de consistenţa pânzei de sac, şi nu îşi va mai cumpăra pantofi.

Darth Vader (Anakin Skywalker): este omul care a reuşit să ilustreze celebrul dicton "trăieşte-ţi viaţa!". Este născut dintr-o fecioară, şi ajunge printr-un concurs de împrejurări să fie antrenat ca Jedi. Îşi dă seama că celibatul jediilor e cam naşpa, şi se căsătăreşte cu Padme (Natalie Portman), cu care nu pierde timpul şi face şi nişte copii. Se plictiseşte de a fi bun, şi trece de partea răului, ucigând cu ocazia asta pe toţi elevii şcolii Jedi, inaugurând prima reformă a învăţământului din ultima mie de ani. Este confruntat de Obi Wan, care-i provoacă o Schimbare la Faţă, via lava fierbinte. Devine cunoscutul Lord Vader, sub chipul căruia mai distruge nişte planete, mai omoară nişte rebeli, şi îi taie o mână propriului lui fiu (dovedind că nu-i pasă deloc de drepturile copilului), iar apoi se răzgândeşte din nou şi îi elimină şi pe Palpatine, prilej cu care moare şi obţine şi el viaţa veşnică sub formă de fantomă, dovedind că nu e obligatoriu să fii bun ca să fii răsplătit după moarte. Vader rules!

http://www.nasparau.com/sw.html


Un preşedinte Programator

(Acest text este un pamflet şi trebuie tratat ca atare)
Clasa politică românească este compusă dintr-o largă varietate de profesii. Funcţia supremă în stat a fost ocupată pe rând de un pantofar, un inginer hidrotehnician, un profesor geolog şi apoi iar de hidrotehnician, ca specialist în ştiinţa maselor fluide lipsite de minte. Acum avem de ales între un profesor avocat şi un căpitan de marină.

Există un stereotip cum că oamenii politici trebuie să aibă profesii de tip juridic sau economic, pentru că cică ar şti cum să respecte legile şi cum să conducă o organizaţie. Sau cum să fenteze legile, şi să conducă o organizaţie având în vedere interesul personal. Eu spun că asta e o prostie.

Motivul pentru care avocaţii sau economiştii sunt cei mai activi în politică este pentru că ei sunt în general oameni care sau nu prea au de lucru, sau nu prea le place să muncească şi atunci intră în politică în scopul obţinerii unui ban nemuncit (dacă nu mă credeţi, gândiţi-vă la foştii voştri colegi de liceu care au dat la facultăţi economice sau la drept).

De ce să nu punem un programator preşedinte? Doar pentru că ne apare în minte stereotipul omului neîngrijit, obsedat de calculator, care nu doarme noaptea, care preferă compania calculatorului companiei oamenilor? Nimic mai greşit. De fapt, un programator ar fi preşedintele ideal pentru România în aceste grele vremuri de tranziţie. Haidaţi să vedem nişte motive pentru care am dreptate.

1) Nu-i este scârbă de România. Spre deosebire de un anume preşedinte de tristă amintire, un programator adevărat (nu din cel care ştie numai Java şi C#) va vedea în România un sistem de calcul ceva mai vechi (gen 8086), şi va considera o adevărată provocare programarea lui, chiar folosind limbaje de nivel jos. Neîncrederea altora în capacitatea lui de a programa acest sistem va fi suficientă pentru a-l motiva pe calea obţinerii de performanţe maxime.

2) Are grijă ca sistemul lui să aibă cele mai noi componente. Componentele învechite fizic sau moral nu vor fi menţinute în sistem, şi în nici un caz în punctele cheie. Ele vor fi înlocuite cu componente noi, de ultimă generaţie, şi cât mai performante. Componentele vechi care încă sunt în stare de funcţionare vor putea fi folosite la construirea a diferite automate, de importanţă mai redusă, cum ar fi "sistem de măturare pe jos în oraş" sau "sistem de îngrijire a copiilor". Un programator adevărat nu va irosi resursele.

3) Se pricepe să convingă un sistem lipsit de inteligenţă să facă ceea ce trebuie. Calculatoarele sunt lipsite de inteligenţă, şi necesită multă răbdare pentru a le convinge să facă ceea ce vrei. De asemenea, dacă programul nu merge aşa cum vrea programatorul, acesta nu poate să dea vina pe nimeni, şi nu poate să folosească intimidarea pentru a obţine funcţionalitatea dorită, ci va trebui să se apuce să rescrie codul. Şi România este un sistem compus în mare parte din entităţi lipsite de inteligenţă (41% votează cu PSD, şi 15% cu PRM), cu comportament previzibil, deci se poate gândi un mecanism de programare a lor.

4) Nu-i este frică de schimbare. Pentru un programator schimbarea este zilnică, fie că este una mai mică, precum apariţia unui nou limbaj de programare, sau una fundamentală, ca schimbarea sistemului de operare. Un programator va transforma comunismul în capitalism cu aceeaşi uşurinţă cu care trece la Linux după ce a folosit Windows. El poate chiar să ţină cele două sisteme în paralel pe disc, folosind calităţile fiecare sistem la maxim (De exemplu una din facilităţile sistemului de operare Comunism este comanda "kill", cu care poţi să pedepseşti pe criminali sau pe traficanţii de droguri).

5) Nu va mai exista problema limbilor vorbite în administraţie şi în justiţie. Una din sursele de conflict dintre români şi minorităţile naţionale este utilizarea limbii acestora din urmă în administraţie şi justiţie. Un programator va vedea lipsurile evidente ale oricărei limbi, fie ea română, maghiară sau germană. Fiecare din aceste limbi suferă de ambiguitate, lucru extrem de grav când este vorba de lucruri serioase precum actele oficiale. Ele vor fi înlocuite cu un limbaj nou, portabil, lipsit de ambiguitate, iar frazele construite în acest limbaj vor avea o corectitudine demonstrată matematic. În acest mod se va elimina interpretabilitatea legilor, care este eterna sursă de nenorocire a persoanelor cinstite, de scăpare a persoanelor bogate, şi de îmbogăţire a avocaţilor. Avocaţii vor avea doar un rol de translator în acest limbaj, iar de judecător nu va mai fi nevoie pentru că soluţia va fi generată automat de un calculator.

6) Ştie să ia ce este bun de la alţii, şi să ţină ce e rău afară. Un programator este tot timpul conectat la Internet, şi are astfel acces la tot ce este nou şi bun în lume. El foloseşte programe de tip "firewall" şi "antivirus" pentru a se proteja de influenţele străine dăunătoare, şi deci este un bun cunoscător al politicilor de apărare a ţării.

7) Are experienţă în administrare economică şi militară. Păi toate jocurile de strategie pe care le-a jucat au fost degeaba? După cum puteţi vedea, un programator nu e aşa de rău ca preşedinte. Din păcate, la alegerile astea nu candidează nici unul, pentru că sunt prea ocupaţi. Nu mai munciţi atâta, programatorilor! Ţara are nevoie de voi!

http://www.nasparau.com/?


Reabilitarea Mioriţei

(Acest text este un pamflet şi trebuie tratat ca atare)
Ce ne caracterizează pe noi, românii? Care este trăsătura definitorie, pe baza căreia suntem clasificaţi ca specie? Toţi cunoaştem clişeele standard: românul e ospitalier, românul e viteaz, românul e inteligent, românul e paşnic, sau clişeele mai puţin standard, gen “românul e viril”. Sunt acestea adevărate? Şi dacă sunt, ne definesc ele pe noi?

Românul e ospitalier: da, cu siguranţă este, atunci când vine un străin sau un director de la Bucureşti. Românul se face luntre şi punte pentru a fi pe placul celui de care depinde situaţia sa materială sau profesională. Generalizând un pic, putem spune că românul este întotdeauna ospitalier şi amabil cu superiorii săi. Este asta ospitalitate? Nu, asta e linguşire! Atunci când directorul îl va primi pe muncitor în casa lui, sau profesorul pe student, sau generalul pe soldat, atunci putem spune că ospitalitatea ne caracterizează.

Nu ştiu cât de viteaz e românul pe timp de război, dar am văzut cât e de viteaz pe timp de pace. Când oamenii sunt jefuiţi ziua în amiaza mare şi publicul stă şi priveşte, cu mâna în cur, asta spune multe despre vitejie. Românul e paşnic? Da, de aceea noi am avut cea mai sângeroasă revoluţie, urmată de o paşnică mineriadă! De aceea cel mai bun argument într-o ceartă, pentru mulţi, e pumnul sau bâta!

Este românul inteligent? Cu siguranţă. Românul va găsi imediat portiţele din orice lege, pe care le va folosi pentru a face un ban nemuncit. Românul se mândreşte cu inteligenţa lui, la care îi mai spune, colocvial, şmecherie, şi-i dispreţuieşte pe cei care aleg calea muncii cinstite.

Este românul potent? Nu ştiu, dar dacă un popor ajunge să se mândrească cu aşa ceva, înseamnă că are probleme. Cred că nu suntem mai potenţi decât alţii, ci mai obsedaţi de sex: toate înjurăturile noastre au tentă sexuală, facem referire la organele sexuale în contexte total neutre, până ajungem să identificăm persoana cu organul său (“băi p*lă”, “tu p**dă”).

După ce toate aceste clişee moderne s-au epuizat, nu ne rămâne decât să ne întoarcem la folclor. Balada Mioriţa este considerată de mulţi ca definitorie pentru poporul român. Este ea oare? Deşi am criticat destul de dur această baladă, ea prezintă de fapt o imagine chiar idealizată a românului. Calmul în faţa morţii? Acceptarea cu seninătate a inevitabilului, împăcarea cu natura şi cu soarta? Da’ unde Zenu’ meu vă credeţi? În Tibet? Cum ar spune ciobanul nostru tipic, coborând din Grand Cherokee: BULLSHIT! Adevăratul caracter al unui om se vede atunci când este pus în situaţii limită, iar anul acesta nu a dus lipsă de astfel de situaţii. Cele mai importante sunt inundaţiile şi reţinerea paşapoartelor celor care au depăşit 90 de zile de stat în UE. Sunt aceste situaţii similare? La prima vedere nu, dar de fapt sunt absolut identice. Ambele afectează grav starea materială a celor implicaţi. Pentru ambele au existat semnale de avertizare cu mult timp înainte. În ambele situaţii aceste semnale nu au fost luate în seamă, oamenii preferând să creadă în minuni. În final, în ambele situaţii toată lumea a devenit isterică, a început să se plângă şi să acuze în stânga şi în dreapta. Este românul pasiv? Este! Asta ne-o spune şi Mioriţa. Acceptă românul soarta cu seninătate, sau măcar cu conştiinţa că a fost greşeala lui? Nici pomeneală! Românul se vaită, face spectacol din nenorocirea lui, imploră cu lacrimi în ochi ajutor în faţa camerelor de luat vederi, şi acuză pe toată lumea, pe vii, pe morţi, pe sfinţi şi pe draci. Asta e trăsătura caracteristică! Românul va fi clasificat în insectarul popoarelor ca HOMO ULULATUS (omul bocitor). Balada Mioriţa trebuie modificată, iar eu am nişte sugestii. Momentul în care superoaia vine să-l avertizeze pe cioban de pericolul iminent ar putea arăta cam aşa:

- Stăpâne, stăpâne, îţi cheamă şi-un câine Că la-apus de soare Vor să mi te-omoare... - Care câine, fă Nu ştii că l-am dat Pe rachiu, în sat. Sau l-oi fi mâncat? Nu ştiu, eram beat. Ce vorbeşti de crime, Oare nu ţi-e bine? Ai halucinaţii, Ca la inundaţii? - Apele-au venit... - Da, că ai cobit! Lasă-mă să beau, Şi culcat să stau, Du-te în coteţ Că n-am chef de sex!

Ciobanul ignoră avertismentele, dar nu trece mult timp şi se trezeşte cu cei doi ciobani în faţa lui, cu topoarele în mâini. Îşi va accepta el soarta în linişte? Îşi va da seama de greşeala lui? Nu. Va trece în ProTV mode şi în loc de brazi, păltinaşi şi stele căzătoare vom asista la ceva de genul:

- Vai de capul meu! Domnul Dumnezeu Tare mă urăşte Şi mă pedepseşte Vrea ca eu să mor Ucis de topor! Cu ce am greşit? Ce-am păcătuit De vrea să îmi ia Offf, viaţa meaaaaa! Dragă maica mea, Du-te undeva, Că tu m-ai născut Ca să fiu futut! M-ai făcut român, Cu-un beţiv bătrân, Nu cu vreun german, Sau canadian. Tu eşti vinovată, Pentru a mea soartă, Tu şi cu Bruxelu , Porcul şi căţelul, Boc şi cu Băsescu, Roman, Iliescu, Toţi sunteţi vorbiţi Ca să mă beliţi!

Acesta nu este un articol de scârbă. Nu mi-e ruşine că sunt român, şi nu mă disociez de cei descrişi mai sus. Prea mult am scos în faţă clişee, iar la adăpostul lor suntem ceea ce suntem. Suntem mândri că am avut un Ştefan cel Mare, sau un Mihai Viteazul. Ne place să ne identificăm cu ei, să spunem că ei sunt ai noştri. Dar când vine vorba de Ceauşescu, Iliescu, Năstase, Sechelariu, şi alţi mândri exponenţi ai elitei moderne, avem tot timpul impresia că au aterizat de undeva, cu un OZN, şi au început să ne exploateze. Sunt ei diferiţi de noi? Dacă unul din aceşti dictatori de buzunar a avut o origine umilă, ne grăbim să i-o criticăm, şi să-l etichetăm ca parvenit. Dacă, din contră, este descendentul unei familii bogate, vom spune că este opresor din tată în fiu, şi că nu are îndurare pentru suferinţele omului de rând. Dacă este evreu, ţigan, tătar sau ungur vom spune că aceasta este cauza pentru care e un ticălos. Facem orice pentru a ne disocia de ei, să spunem cumva că ei nu sunt parte a poporului român, sau cel puţin nu parte reprezentativă. Dar care e partea aia reprezentativă?

Criticăm statul că e corupt, dar în viaţa noastră de zi cu zi facem, la scară mai mică, ce fac ei la scară mare. Avem un SRL, vindem jumătate din produse fără a le marca în casă, şi umflăm cheltuielile prin bonuri de benzină, iar apoi ne plângem că impozitele sunt prea mari. Montăm apometrele pe invers, şi apoi ne mirăm că pierderile sunt enorme. În funcţie de serviciul pe care îl avem, ducem acasă o pâine, un pui, câteva CD-uri, tragem la xerox o carte, toate lucruri mărunte dar care se adună.

Asta suntem, cu asta defilăm. E cazul, totuşi, să ne trezim, şi să ne uităm în oglindă. E prea bună scuza dacă ăla face aşa, de ce să nu fac şi eu . De ce nu dacă nu fac eu, poate nu va mai face nici el ? De ce să predomine spiritul de turmă? O fi ea Mioriţa reprezentanta poporului nostru, dar nu e cazul să fie chiar din titlu.

http://www.nasparau.com/?


La ce poate folosi gripa aviară

(Acest text este un pamflet şi trebuie tratat ca atare)
Ultima isterie la modă în România este gripa aviară, o boală care îi face pe români să nu mai pună gura pe păsărici sau ouă de frica unei întâlniri premature şi nedorite cu individa purtătoare de dispozitiv arhaic de tuns iarba. Au acţionat autorităţile bine, au acţionat ele rău, opiniile sunt controversate, şi nu am de gând să iau poziţie. În schimb, am de gând să propun o metodă prin care putem, ca nişte oameni descurcăreţi ce suntem, să transformăm nenorocirea în oportunitate.

Tot ce este necesar pentru a pune în practică acest plan este să se descopere un nou focar de gripă aviară. După ce acest focar va fi descoperit, este clar că toate păsările din regiune vor trebui sacrificate, pentru a se opri contaminarea. Ei bine, din acest moment schimbăm metoda. Dacă tot e să fie sacrificate orătăniile, de ce să fie ele arse şi îngropate? De ce să nu le dăm ocazia să treacă în nefiinţă cu demnitate, în modul în care ele au trecut în nefiinţă de secole, şi au fost întotdeauna lăudate şi apreciate pentru asta? Să le lăsăm să-şi împlinească rostul! Să le gătim! Să facem din ele fripturi, grătare şi tocăniţe!

Cred că nu aţi înţeles prea mult până în acest moment. Vorbim de gripa aviară, şi eu propun gătirea păsărilor infectate, ceva nu se leagă, nu? Ba da, se leagă, pentru că în continuare vom apela la una din calităţile de bază ale românilor, după cum ne spune cartea de istorie: ospitalitatea. Păi inundaţii din Moldova nu i-au omenit pe politicieni cu puţinul pe care îl mai aveau? De ce nu ar face la fel şi sinistraţii aviari? Ideea este deci următoarea: toţi politicienii vor fi invitaţi în zonele "sinistrate", şi vor fi omeniţi cu delicioasele produse condimentate cu H5N1. Pofta lor de mâncare va fi un factor de dezinfecţie sigur, iar în urma lor nu va mai rămâne nici o moleculă de ADN de pasăre nedigerată.

Şi ce se va întâmpla cu politicienii noştri dragi? Rămânem fără capetele luminate care ne conduc? Ei, staţi că nu e aşa de gravă situaţia... Rata de supravieţuire în cazul gripei aviare este 50%, deci vom rămâne cu jumătate dintre ei. Cam ce vroia şi Băsescu, cu parlamentul unicameral, numai că şansele de reuşită ale acestei metode, faţă de şansele ca parlamentarii să voteze cu mâna lor diminuarea propriului efectiv, sunt mult mai mari.

Dar mulţi dintre politicieni sunt bătrâni, poate că în cazul lor rata de supravieţuire este mai mică... ce ne facem în acest caz?

Simplu: sărbătorim.

http://www.nasparau.com/?


Prohodul pe ritm de manea

(Acest text este un pamflet şi trebuie tratat ca atare)
Mergând astăzi să cumpăr pâine, atenţia mi-a fost atrasă de un fapt în totalitate banal, dar care dintr-o dată a reuşit să mă pună pe gânduri. Magazinul tocmai primea marfă (pâine), iar din interiorul maşinii de transport răzbăteau spre exterior prea cunoscutele, prea greţoasele şi prea toxicele note muzicale ale unei manele. Cum am spus, nu era ceva deosebit... până la urmă toţi transportatorii ascultă manele. O fi ceva conexiune mistică între mitocănia la volan, dispreţul pentru vieţile pietonilor şi a celorlalţi şoferi, coeficientul de inteligenţă scăzut specific unui şofer profesionist, şi preferinţa pentru manele.

Dar de data asta era deosebit, pentru că mi-am dat seama că acolo, în acea incintă metalică, era pâinea pe care o voi mânca eu, şi care era expusă unei radiaţii constante de unde sonore toxice, a căror efect nociv asupra consumatorilor se va simţi probabil peste vreo 20 de ani! Acum îmi pare rău că nu am luat numărul maşinii, pentru că dacă peste 20 de ani copii mei (care acum sunt doar în stare de proiect) se vor dovedi nişte pramatii alcoolice şi leneşe aş fi avut pe cine da în judecată.

Faptul că suntem în postul Crăciunului m-a făcut să am o nouă revelaţie. Este vorba de PÂINE! Ştiţi voi... pâine, trupul lui Isus? Păi animalele alea pe două picioare care ascultă manele în vecinătatea pâinii nu-şi dau seama că unele din pâini ar putea conţine chiar urechile Mântuitorului?

Şi acum că am făcut o mică introducere în minunata lume a manelelor, să vorbim un pic despre extraordinarul gest de originalitate comis de ProTV de ziua lor de naştere, care, pentru profani, mai este şi ziua naţională a României. Poate că unii dintre voi sunt chinuiţi de aceleaşi febre creatoare ca şi gaşca de babuini supuşi unor intervenţii chirurgicale de înfrumuseţare care au petrecut pe cinste în acel studio, şi vor spune că este un gest de curaj, un gest de originalitate, pe care trebuie să-l acceptăm aşa cum este, şi să nu ne crizăm ca nişte securişti antedecembrişti când auzeau un banc cu Ceauşescu. Ei bine, am să vă spun tuturor, cât mai civilizat pot în acest moment, că MĂ CAC PE ORIGINALITATEA VOASTRĂ! Sunt lucruri în care originalitatea este binevenită, şi sunt altele în care ar fi cazul să fim conservatori. Printre situaţiile în care abordarea clasică este binevenită se numără intonarea imnului de stat (iar pentru cei care se plâng că imnul nostru este prea plângăreţ aş avea un sfat: încercaţi să-l ascultaţi cântat de o fanfară militară, nu numai varianta aia de la începutul programului TV), iar printre situaţiile în care originalitatea este bună s-ar fi numărat momentul naşterii blasfemiatorilor de mai sus, când ar fi fost recomandată, în loc de clasica palmă peste fund, o lovitură sănătoasă aplicată cu bâta de baseball peste cap. De fapt, dacă mă gândesc mai bine, cred că asta s-a şi întâmplat, de au ajuns aşa.

O obiecţie aproape de bun simţ ar fi că interpretarea imnului naţional în variantele „non-conformiste” ar putea simboliza faptul că şi cei care ascultă manele, şi cei care ascultă hip-hop, şi alte mizerii, sunt români, şi au dreptul la un imn în „limba” lor. Din nou, permiteţi-mi un act de defecaţie virtuală. Nu, domnilor, imnul naţional nu se referă la voi, scursurile societăţii, ascultători de manele. Revoluţia de la 1848 nu cred că s-a gândit la voi, aşa cum voi nu vă gândiţi niciodată la ea, iar unirea de la 1918 sigur nu a fost făcută de oameni ca voi, aşa că nu aveţi nici un drept să cereţi ca acest imn să vă reprezinte. Sunteţi echivalentul uman al marmotelor alea din „Madagascar”, care niciodată nu au făcut nimic util, care vor să se distreze toată ziua, dar care când vor da de dracu’ vor aştepta pe altul să-i salveze.

Poate par un pic ipocrit că scriu un astfel de articol la aşa de puţin timp după ce scriam că 1 Decembrie trebuie să fie o sărbătoare a tuturor. Da, trebuie să fie a tuturor, dar nu a celor care o transformă într-o troacă de porci, frecându-şi timpanele cu imnul naţional în varianta manelistică în acelaşi fel în care şi-ar freca anusul cu un steag tricolor. Totuşi, un pic de milă pentru voi am: v-aş lăsa să mai ascultaţi o manea înainte de a apăsa butonul presei hidraulice în care v-aş arunca în prealabil. Sau după, ca prohod.

În încheiere, o mică dedicaţie, derivată din imnul naţional, pentru handicapaţii descrişi mai sus. Se poate cânta în orice stil.

Priviţi, măreţe umbre, Mihai, Ştefan, Corvine, Gunoaiele tâmpite cum îşi bat joc de voi; Cu bălegar în craniu, cu alcool în vine, Şi c-o privire tâmpă ce spune: suntem boi!

http://www.nasparau.com/manele.html


Prinde Dracul, scoate-i ochii!

(Acest text este un pamflet şi trebuie tratat ca atare)
Proverbele, fie ele româneşti sau de altă provenienţă, sunt considerate bucăţele de înţelepciune strămoşească (sau, folosind un limbaj ceva mai modern, calupuri sau concentrate de înţelepciune). Mai sunt ele însă actuale astăzi, când globalizarea şi economia corporatistă sunt permanent în jurul nostru, pe noi şi în noi? Să vedem cum rezistă înţelepciunea lu’ mamaia confruntată cu realitatea economiştilor cu patru clase (universitare).

„Nu te întinde mai mult decât ţi-e plapuma” Dacă fiecare dintre noi s-ar întinde exact cât îi este plapuma, multe instituţii numite afectuos „bănci”, specializate în ţesut plăpumi virtuale cunoscute sub numele de „credite”, ar rămâne fără obiectul activităţii, şi, împreună cu ele, multe din magazinele de gadgeturi electronice fără de care orice gospodină constată, la 40+ de ani, că nu mai poate trăi. De asemenea, o societate de desplăpumiţi este foarte utilă pentru orice guvern-grup de interese-consorţiu economic, pentru că un om preocupat să-şi plătească ratele la timp nu prea mai are chef de greve, manifestaţii sau alte forme de exprimare a afecţiunii pentru cei care-l conduc.

„Nu da vrabia din mână pe cioara de pe gard” Un sfat foarte bun, dar nu pe planeta asta. Vrabia din mână este fabricată de acelaşi consorţiu care produce ciorile de pe gard, şi mai este şi programată genetic să dea rateuri după perioada de garanţie. Toţi vecinii tăi vor achiziţiona noul model Cioara XP, vechiul model Vrabia 2000, deşi funcţional, devenind astfel incompatibil. Un alt mod de a convinge oamenii să se scape de vrăbii (cum ar fi cele din garaj) este impunerea unor noi standarde de mediu şi baremuri de impozitare, pentru că, până la urmă, producătorii sau importatorii de ciori trebuie încurajaţi.

„Nu haina îl face pe om” Cum nu se poate mai adevărat. Nu haina, ci eticheta de la haină îl face pe om. Indiferent cât de bine arată noul tău costum, dacă nu este „de firmă” vei fi etichetat imediat de partenerii tăi de afaceri ca o persoană, cum să zic eu, în limbaj tehnic... ruptă în cur. Totuşi, să nu fiu nedrept: există oameni care văd mai departe de eticheta hainei. Mai departe, adică până în parcarea unde ţi-ai aşezat maşina. Este interesant că subconştientul omului de afaceri, mai ales a celui român, asociază maşina şi hainele scumpe cu ideea de siguranţă şi încredere, cu toate că astfel de produse nu indică faptul că tu ai bani, ci mai degrabă că eşti dispus să cheltui mulţi bani – unii din aceşti bani fiind cei pe care ţi-i dă chiar el.

„Strânge bani albi pentru zile negre” Acest proverb se dovedeşte a fi destul de în temă cu principiile economiei moderne, prin faptul că spune „bani albi”. Ce sunt banii albi? Eu unul nu am văzut încă bani albi. Galbeni, argintii, verzi, roşii, portocalii, albaştrii, am văzut, dar nu albi. Descifrarea este dată de „zilele negre”. Zilele negre sunt zilele fără lumină, deci banii albi sunt oarecum similari luminii. Aşa cum lumina albă este o combinaţie a culorilor spectrale diferite, aşa şi banii albi sunt de fapt o combinaţie de mai multe valute, sau titluri de valoare, diferite, ceea ce oferă o maximă siguranţă în faţa fluctuaţiilor cursului de schimb. Din păcate, oricât de deştept este acest proverb, tot nu are în întregime dreptate, deoarece dacă vin cu adevărat zile negre tot ce strângi tu se va devaloriza sau, dacă zilele sunt negre ca smoala, tot ce ai tu ţi se va confisca, sau ţi se va taxa cu sume enorme, aşa, pentru binele patriei.

„Fă-te frate şi cu Dracu până treci puntea” Proverb perfect adevărat, numai că fructuoasa colaborare cu Dracu nu se va limita la trecerea punţii, ci, mai apoi, la cumpărarea ei, a râului şi a tuturor pământurilor din jur. De fapt, domnul Dracu se va oferi să-ţi fie de ajutor în permanenţă, până când te vei încumeta să treci peste Styx şi să faci loc altor lacomi ca tine.

„Banul este ochiul Dracului” Corect, numai că acest proverb nu spune nimic despre unde este bine să se afle respectivii ochi. Deoarece la nimeni nu-i place ca Dracul să se uite la el (ceea ce se întâmplă atunci când banul este în libertate), este mai bine să-i vârâm cu nădejde în portofelul propriu, iar apoi în buzunar, ca să-l ţinem pe Necurat în întuneric şi orbire.

Nu cred că am epuizat toate posibilităţile înţelepciunii folclorice, dar sper că aceste proverbe sunt destul de edificatoare pentru diferenţa dintre clasic şi modern, sau, de ce nu, dintre bun simţ şi economie. În încheiere, vă urez tuturor: „prinde Dracul, scoate-i ochii!”.

http://www.nasparau.com/?


Codul lui Da Vinci - Ză Muvi

(Acest text este un pamflet şi trebuie tratat ca atare)
Văzând Dumnezeu că oamenii nu înţeleg aluziile subtile cu privire la o potenţială apocalipsă de rutină, aluzii precum inundaţii, tornade, alunecări de teren, războiul din Irak, criza petrolului sau gripa aviară, s-a hotărât să lanseze pe piaţă filmul „Codul lui Da Vinci”?, pentru ca nimeni să nu mai aibă nici un dubiu că în curând vom fi kaputizaţi prin graţia cerească.

Deoarece nu puteam sta deoparte, şi având probabil în spatele meu furca aceluiaşi drac care m-a convins să cumpăr cartea, m-am prezentat la cinematograf. Dacă cineva de sus avea interesul să nu văd filmul, nu s-a străduit prea tare, pentru că am găsit şi bilete, nu am rămas blocat în lift la plecarea de acasă, autobuzul a ajuns la timp, şi nici curentul la cinematograf nu s-a luat. E drept că am avut oarece emoţii când m-am aşezat pe scaun, pentru că în tavanul cinematografului Republica din Cluj sunt atârnate nişte OZN-uri imense de cupru, iar eu am nimerit sub unul din cele mai mari.

Trecând la conţinutul filmului, trebuie să recunosc că m-a suprins plăcut faptul că a urmat cu destulă fidelitate conţinutul cărţii. Nu credeam că producătorii vor avea gonadele să spună în film tot ce s-a spus în carte, pentru că un film poate avea impact mult mai puternic decât nişte pagini scrise (asta în parte şi pentru că este accesibil şi analfabeţilor, care cel puţin în America nu sunt chiar o minoritate neglijabilă), şi deci scandalul poate fi mult mai mare. Apropo de impactul unui film faţă de o carte, Mein Kampf nu a fost băgată în seamă la vremea ei, pe când dacă s-ar fi făcut şi filmul, al doilea război mondial nu ar fi existat. Revenind la film, nu numai că a spus tot ce era de spus, dar a mai şi pus cu dărnicie de la el. De exemplu, dialogul acesta (redat aproximativ): - Cum, Isus nu era fiul lui Dumnezeu? - Nici măcar nepotul de-al doilea al lui Dumnezeu nu era! Sau când Aringarosa este întrebat dacă ar fi fost în stare să omoare pe urmaşa lui Isus, el răspunde, după un pic de gândire: „Păi soarta lui Isus a fost să moară pentru omenire, poate asta e şi soarta seminţiei lui”? (aici nu ştiu eu de ce am impresia că dacă numitul Isus ar apărea printre noi, sutaniştii nu ar fi prea fericiţi, pentru că i-ar trage de urechi un pic. Dacă ar fi apărut în evul mediu, avea toate şansele să fie ars pe rug ca eretic... poate în ziua de azi L-ar fi dat pe mâna lui Mel Gibson). Totuşi, cireaşa de pe tort a fost la final, când Sophie află că este urmaşa lui Cristos, şi merge să încerce apa cu piciorul, iar apoi spune „Hmmm, nu. Poate am mai mult noroc cu vinul”?. La capitolul „church piss-off factor”?, filmul ia nota maxima, cu felicitări şi coroniţă. Şi asta fără să aibă în el draci, vampiri, eviscerări şi alte delicatese.

Personajele şi actorii

Robert Langdon (Tom Hanks) – personajul care în carte era prezentat ca o combinaţie de Einstein şi Indiana Jones, adică un profesor cu creier, muşchi şi c*aie, devine, în interpretarea lui Hanks, un profesor ceva mai bătrâior, cam flacid, cu ceva creier, un singur c*i, şi fără muşchi. Acesta este de fapt şi motivul pentru care finalul a fost schimbat faţă de carte, şi în locul mozolului dintre cuplul principal trebuie să ne mulţumim cu un părintesc sărut pe creştet. Altfel ne-am fi crezut la un reality show cu Monica şi Irinel. Problema cea mai cruntă este că mi-am stors creierii să găsesc o alternativă la Tom Hanks, şi nu am găsit nici una, în afară de un eventual Harrison Ford trecut printr-o cură intensă de Gerovital. Tragic.

Sophie Neveau (Audrey Tautou) – nu ştiu ce au făcut cu săraca fată, care era aşa de simpatică în „Amelie”?, dar aici arăta de parcă în faza terminală a unei boli maligne a reuşit să contacteze şi nişte SIDA. Slabă, întunecată, cu o freză aproape Goth, şi îmbrăcată în nişte haine din secolul trecut, a reuşit totuşi să se descurce binişor. Totuşi, când am văzut-o cum a dat cu capul de podea pe servitorul ăla, a trebuit să markez un „no shit”? în sistem.

Teabing (Ian McKellen) – excelent. Exact cum trebuia, nici mai mult nici mai puţin. Inteligent, elocvent, convingător, cu accent aristocratic englezesc şi cu o voce la fel, este dovada că dacă cineva vrea să găsească actori buni trebuie să-i caute printre cei cu vârsta peste 50 (60?) de ani. Apropo, ăsta a fost şi singurul actor cu aparenţă de masculinitate din Lord of the Rings.

Bezu Fache (Jean Reno) – în afara faptului că acest personaj are un nume cretin, alegerea lui Reno pentru acest rol a fost perfectă. Întruparea perfectă a poliţistului francez, prost, obsedat, orgolios, dar totuşi simpatic, acest rol a fost „augmentat €? de câteva scene semnătură ale lui Jean Reno, care nu-şi găsesc corespondentul în carte, cum ar fi căruţa de pumni şi picioare pe care acesta i-o aplică controlorului de trafic aerian. Sweet.

Aringarosa (dracu’ ştie) – nu mă aşteptam ca în acest rol să văd pe cineva gras ca un porc. Eu îmi făcusem o altă impresie asupra lui, genul călugăr obsedat standard, pe care când îl vezi să te treacă toate focurile iadului, slab, mutră dură, buze subţiri. În schimb, ce avem aici? Un grăsan, cu buze groase, ceva mai negru la faţă, care arăta mai mult a păzitorul cămărilor papale decât a păzitorul secretelor creştine. La un moment dat, spre sfârşitul filmului, când era aşezat pe o targă, şi se vedea foarte bine lanţul gros de la gât, am putut jura că văd înaintea mea pe fratele mai mare al lui Adrian Copilul Minune.

Silas (dracu’ ştie) – sinistru, înfiorător, scârbos, urât, şi fals. Nu am mai văzut albinoşi până acum, dar îmi închipui că un albinos din Spania (sau Italia, că parcă în italiană vorbea) nu arată ca un arian răpit din armata lui Hitler, trecut prin făină şi vopsit cu alb pe păr.

Alte chestii

Filmul a fost categorisit ca AG – Audienţă generală. Chiar dacă părerile discutate în film ar putea fi considerate "safe" pentru inocenţii copilaşi care încă îl confundă pe Isus cu Moş Crăciun, scena în care domnul Silas se dezbracă complet, arătându-şi fundul în aşa nivel de detaliu că dacă era mai explicit trebuia să ne ţinem de nas, iar apoi se autoflagelează cu o pasiune şi cu un elan care pot să-l facă invidios pe orice sadomasochist, şi chiar şi pe Mel Gibson, ar putea justifica măcar un precaut PG-13, sau chiar un "interzis minorilor sub 14 ani". Chestia asta nu e amuzantă, nu e amuzantă deloc. De ce un film în care apar femei dezbrăcate este interzis minorilor, dar dacă apar bărbaţi e permis? Nu sufăr de homofobie, ci doar de homoscârbie, şi chestia asta mi s-a părut de toată greaţa.

Încă ceva: m-am gândit că dacă cel de sus ar sta cu un fulger cu lunetă la ochi privind publicul unei săli de cinematograf şi gândindu-se ce ţintă să aleagă, ar fi util dacă s-ar ghida după lumina telefoanelor mobile pe care unii cretini le folosesc pentru a trimite şi a primi SMS-uri în timpul filmului, sau s-ar putea ghida şi după sunetul aceloraşi telefoane mobile. Ar avea cel puţin 20 de ţinte per film.

Critici aduse filmului

Nu voi critica acest film, pentru că toţi fanaticii religioşi, plus toţi snobii de pe planetă, s-au întrecut şi se vor mai întrece în continuare în a-l critica, lăudând în acelaşi timp filme obscure, cu mesaj politic şi social, sau pur şi simplu cu mesaj imposibil de descifrat. Mie, ca inginer, mi-a plăcut...

http://www.nasparau.com/?


O mult-aşteptată gaură în O-Zone

(Acest text este un pamflet şi trebuie tratat ca atare)
Nu toate găurile în ozon cauzează cancer de piele. Există o gaură în ozon pe care o aştept de multă vreme, şi care în sfârşit s-a produs: La această formaţie primul lucru care mă enervează este numele: ce dracu înseamnă O-Zone, scris cu cratimă? Probabil că numele de formaţii formate din cuvinte pe care le găseşti în dicţionar sunt demodate, şi astfel apar nume precum O-Zone, Uni-K sau K-Pital. Abia aştept nume precum Că-K-t, P-Dofil sau Cur-Cubeu.

Revenind la O-zone, să facem puţină analiză literară asupra versurilor melodiilor lor. Pentru majoritatea liceenilor aceste versuri vor trece fără doar şi poate neobservate, pentru că mulţi dintre ei sunt ascultători de muzică "house", unde în afară de un eventual "put your hands up" nu prea auzi mult text. Totuşi, aceste versuri ascund un mesaj diabolic. Haidaţi să-l descifrăm împreună.

Pentru ca să înţelegem acest mesaj, trebuie ca să luăm melodiile O-zone în ordinea în care au apărut. Prima a fost "Despre tine", apoi "Dragostea din tei", iar în final "De ce plâng chitarele". Aceste melodii asociate exprimă clar un caz de hărţuire la telefon urmat de acte macabre. Hărţuirea începe în prima melodie, prin acel "Nu răspunzi la SMS/ Eu îţi scriu atât de des". Deocamdată situaţia este destul de nevinovată, el trimite mesajele iar ea nu răspunde. Lucrurile însă nu se opresc aici. În a doua melodie, apar versurile: "Sunt eu, Picasso/ Ţi-am dat Bip/Şi sunt voinic/ Dar să ştii, nu-ţi cer nimic". Aici primul lucru care ne atrage atenţia este că individul a rămas fără bani, nu mai poate trimite SMS-uri, care costă, şi recurge la mijloace de comunicare proto-umanoide precum bip-urile (acestea fiind echivalentul interjecţiilor cu care maimuţele îşi atrăgeu atenţia una alteia). Apoi individul indică faptul că are o mare putere fizică (pe care o putem interpreta ca şi potenţă) prin cuvintele "sunt voinic", dar adevăratul mesaj periculos vine o dată cu ultimul vers, "dar să ştii, nu-ţi cer nimic". Numai o persoană neavizată ar putea interpreta mesajul ca pe o dovadă de iubire dezinteresată. Nu spune "nu vreau nimic", ci "nu-ţi cer nimic", ceea ce, în asociere cu versul anterior care face referire la forţa şi potenţa lui ne indică clar că el va lua ce va dori prin forţă, nu prin rugăminţi. Spre această concluzie ne îndrumă şi primul vers menţionat aici: "sunt eu, Picasso". Numele acesta ne poate induce în eroare, ne poate face să ne gândim la pictură, dar deoarece nu există nici o referinţă la pictură în celelalte versuri trebuie să însemne că versificatorul se referea la personalitatea lui Picasso în raport cu femeile, pe care le bătea, vorba cântecului, "destul de des".

Până aici totul este clar, avem de-a face cu un obsedat sexual care face uz de tehnologia modernă pentru a intra în contact cu victima. Refrenul melodiei "Dragostea din tei" ne lămureşte că lucrurile nu se opresc aici. "Vrei să pleci şi nu mă iei - Chipul tău şi dragostea din tei - Mi-amintesc de ochii tăi". Victima, sătulă de ameninţări, se hotărăşte să plece, dar din păcate agresorul află de intenţia ei şi îşi dă seama că nu mai are prea mult timp la dispoziţie. Obsesia lui apare clar aici, dar din nou este mascată de aparenţa tâmpă a versurilor. Cum poate "chipul tău" să amintească de "ochii tăi"? Doar ochii sunt o parte componentă a chipului, dacă îmi amintesc eu bine anatomia... Dar dacă nu sunt o parte a chipului? Dacă nu MAI sunt o parte a chipului? Aceste versuri ne indică faptul că victima a fost mutilată în mod barbar. O altă interpretare poate fi dată de prezenţa teiului în context, putând indica o sinucidere a victimei prin spânzurare, ochii ieşindu-i în afară. În acest caz actul plecării poate fi reinterpretat ca o cedare psihică în urma hărţuirii.

În oricare din aceste scenarii situaţia victimei este tragică. Ultima melodie din serie ne indică acest lucru, prin acel "de ce plâng chitarele", unde o voce feminină spune plină de regret că totul se trage de la faptul că "a răspuns la SMS".

După cum vedeţi, O-Zone a reuşit să îşi strecoare mesajul macabru în melodiile care i-au făcut populari în întreaga lume. Interpretarea versurilor nu lasă nici o îndoială: sau este vorba de un scenariu sinistru, sau versurile sunt opera unor retardaţi complet. Voi alegeţi.

http://www.nasparau.com/ozon.html


Cum putem evita dezastrul în alegeri

(Acest text este un pamflet şi trebuie tratat ca atare)
Aş dori să felicit PSD-ul. Da, fără ironie, pot spune că au găsit formula perfectă pentru o guvernare eternă: vin la putere pe voturile analfabeţilor, iar apoi în patru ani de guvernare fac tot posibilul pentru a creşte această categorie socială, sau pentru a diminua, prin emigrare, categoria celor cu mai mult de trei neuroni în cap. Rezultatul? O nouă majoritate gata de a vota PSD. Această explicaţie este singura pe care am găsit-o pentru rezultatele ultimelor sondaje. Cum să avem guverne bune, dacă votanţii sunt aşa cum sunt? Cred că aşteptăm prea mult de la ei... Dacă lumea s-ar deştepta, şi ar gândi mai mult înainte de a vota, atunci lucrurile ar merge mult mai bine. Deoarece această condiţie este o minune de proporţii biblice, voi da alte posibilităţi, mai puţin utopice, pentru salvarea ţării:

1. Creşterea taxei TV la un minim de 5 milioane pe lună. E prea mult? Deloc. Dacă nu-ţi permiţi să dai 5 milioane pe lună pentru a te uita la televizor înseamnă una din două: sau pierzi prea multă vreme în faţa televizorului în loc să pui mâna să munceşti pentru a ieşi din rahat, sau, în cazul în care nu eşti în stare să faci asta (eşti cretin, juvenil sau senil), nu meriţi să te uiţi pentru că oricum vei extrage de acolo numai prostiile (ex: realizările PSD). Dacă îţi permiţi să dai aceşti bani înseamnă că eşti prea bogat şi ai prea mult timp liber, dar atunci cred că preferinţele tale în materie de distracţie se vor orienta spre cocaină şi sex în grup, ceea ce este mult mai inofensiv din punct de vedere electoral ca privitul la televizor.

2. Inundaţii în Moldova. Sunt bune şi alunecările de teren, atâta timp cât nu se îndreaptă spre secţia de votare. Totuşi, inundaţiile sunt mai bune, deoarece repulsia faţă de apă îl va face pe moldovean să stea deoparte, deşi nu ar fi exclus să vină precum Ana a lui Manole, prin ploaie, vânt şi zăpadă sau orice altă calamitate, pentru a-şi împlini fatidicul destin. Păi dacă, Doamne fereşte, ar ieşi un partid care să încurajeze munca şi iniţiativele în afaceri, ce motive ar putea ei să mai dea pentru sărăcie?

3. Scoaterea semnelor electorale de pe buletinele de vot. Ştiaţi că aceste semne sunt gândite pentru ca şi cei care nu ştiu să citească să poată vota? Asta nu e glumă, ci o realitate sinistră. Adică o persoană cu nivelul mental al unui copil de 5 ani poate prin votul lui să decidă soarta unei ţări! După părerea mea, chiar şi dacă nu ar exista semne electorale ar fi prea uşor... Ar trebui ca numele candidaţilor să fie supuse unui proces de hashing, pe baza codurilor ASCII, iar alegătorului să-i fie prezentată doar lista cu codurile. Deşi nici asta nu merge, pentru că am asista la o campanie electorală de genul "Alegeţi 0xA077, pentru continuitate pe calea integrării europene!". Sau ar primi oamenii în cutia poştală fluturaşi cu un "snapshot" al buletinului de vot, cu ştampila pusă pe codul corect, cum au primit ungurii din Cluj la alegerile locale fluturaşe care să le indice cum să pună ştampila pe Ioan Rus, pentru că pentru unii era prea greu să îşi dea seama ce înseamnă "primar" în româneşte. Renunţ la aceste idei, prostia şi analfabetismul vor găsi întotdeauna o cale de a triumfa.

4. Ridicarea pragului de admitere în parlament la 50%. Ce naiba, ori câştigi alegerile şi atunci ai dreptul de a fi parlamentar, ori le pierzi şi stai pe tuşă, pentru că aşa cum e regulamentul acum opoziţia are cea mai uşoară treabă: suficiente locuri în parlament, şi zero responsabilitate. Cum să nu le placă? Eventual să se mai introducă nişte elemente motivaţionale, cum ar fi suportarea tuturor cheltuielilor electorale de către cei învinşi. Să vezi atunci campanie electorală: ajutaaaaaaaaaţi un biet candidat să nu dea faliment...

5. Ţinerea bătrânilor departe de secţiile de votare. Ai un bătrân în casă, care insistă să vină cu tine la vot? Nici o problemă, cumpăraţi o zgardă şi un lanţ, şi priponiţi-l la uşa secţiei până aţi terminat de votat. E mult mai simplu decât să-l convingi să voteze cu cine trebuie, pentru că vei primi automat răspunsul cum că tineretul din ziua de azi nu ştie nimic.

Cu aceste mici amănunte poate vom reuşi. Mai avem două săptămâni să le punem în practică.

http://www.nasparau.com/alegeri2.html


Bunul simţ - manual de utilizare

(Acest text este un pamflet şi trebuie tratat ca atare)
Între speciile pe cale de dispariţie s-a strecurat recent (de vreo 16 ani) şi animalul ăla ciudat numit bunul simţ. Ştiţi voi, chestia aia care face ca o comunitate să funcţioneze acceptabil fără ca fiecare dintre noi să consulte de două sute de ori pe zi legile şi avocaţii, iar la sfârşit de săptămână să ne întâlnim cu toţii în faţa judecătorilor. De cele mai multe ori omul se putea baza pe acest bun simţ pentru a duce o viaţă exemplară, şi dacă ochii lui nu au dat niciodată de o lege nu-i cădea luna de pe cer în cap. Dar lucrurile s-au schimbat. Bunul simţ, simţindu-se bine în preajma unor alte noţiuni dispărute, precum reţinerea şi modestia, a devenit un viciu în aceste vremuri, când ambiţia şi oportunismul sunt esenţiale pentru a ajunge un om "realizat". În loc de bun simţ avem legi, tot ce nu este interzis este permis, iar cei care crează şi folosesc legea trebuie să fie în mod esenţial lipsiţi de bun simţ, ca nu cumva, Doamne fereşte, să se confunde litera legii cu spiritul ei.

Un exemplu de dispariţie a bunului simţ este evenimentul cel mai colorat din această perioadă, în vesele culori de curcubeu, şi anume parada gay. Aici toate părţile implicate au dovedit că au obrazul gros ca şoricul de pe fundul porcului, şi probabil şi cu aroma corespunzătoare. Hai, nu săriţi acum de fund în sus! Ia să vedem:

Protagoniştii: cinci sute de homosexuali, lesbiene, travestiţi şi alte specimene cărora orientarea sexuală le ocupă tot timpul. De ce îi consider nişte nesimţiţi? Primul motiv: pentru că se consideră discriminaţi. Nu văd unde este discriminarea! La nivel legal, nu îţi interzice nimeni nimic dacă ai preferinţe sexuale diferite. Pedepse nu mai există. Aaaaaa, nu le place opinia publică? Păi nu ştiţi voi, măi oameni buni, că dragoste (chiar şi pe la spate) cu sila nu se poate? Bunul meu simţ spune că aprecierea oamenilor o câştigi făcând lucruri bune, precum rezolvarea crizei energetice mondiale, găsirea leacului pentru cancer (sau SIDA, dacă vă place mai mult), eradicarea corupţiei din România, turnarea unei noi serii de trei episoade din StarWars, sau găsirea sfântului Graal. Cum nu se obţine aprecierea? Băgând pe gâtul oamenilor obiceiurile voastre, care, ca şi obiceiurile noastre, îşi au locul în dormitor. Aţi ales să vă identificaţi cu ceea ce faceţi în pat, pe principiul "sunt ceea ce fut". Sexul este o opţiune personală, nu este un element cultural! Al doilea motiv: cereţi dreptul la căsătorie, nu pentru că chiar sunteţi grabnici să vă vedeţi luaţi cu acte, ci pentru că vreţi neaparat să vă bateţi joc de o instituţie care v-a fost refuzată. De unde ştiu că am dreptate? Este suficient să ne uităm la nunta lui Elton John. Ce vedem? Porcul ăsta bătrân îmbrăcat în rochie de mireasă! Aş accepta asta, dacă şi în viaţa de zi cu zi el ar fi îmbrăcat în rochii, dar nu este cazul. Rochia de mireasă a fost un mesaj clar că nunta e o parodie, o sfidare la adresa tuturor mireselor pentru care această rochie a însemnat ceva. Al treilea motiv: au insistat să facă acest marş cu toate că se ştia dinainte ce va ieşi. Controversa a fost ţinta, iar dacă manifestaţia ar fi fost lăsată în pace, organizatorii ar fi plâns pe pieptul păros al partenerului în hohote, şi apoi s-ar fi gândit dacă la anul nu ar fi cazul să defileze goi, ca să provoace o reacţie mai aprinsă. Măcar aşa am scăpat. Un bonus de nesimţire pentru cetăţenii străini participanţi la marş, care au ştiut că vin într-o ţară unde chestia asta nu e prea bine văzută, dar nu le-a păsat (sau asta aşteptau). Le recomand ca pe viitor să organizeze astfel de marşuri la Teheran sau măcar în Texas.

Susţinătorii "normalităţii": nu ştiu ce fel de normalitate este aceea de a lovi cu pietre în oameni, sau de a arunca cu ouă de pe balcon. Nu ştiu cât de normal poate fi Gigi B, care după ce înjură în stânga şi în dreapta, se pretinde apărătorul moralei creştine. Păi ce aia a mea! Nu prea am ce să spun despre Biserică, pentru că măcar ei sunt predictibili. Ce mă enervează în mod deosebit sunt organizaţiile criptolegionare, care nu pierd ocazia să-şi facă puţină publicitate speculând sentimentele populaţiei faţă de homosexualitate, încercând să împingă disputele spre extreme. Bunul simţ este complet absent aici!

Media: nu ştiu de alţii, dar la Europa FM evenimentul a fost prezentat în cel mai lipsit de bun simţ mod posibil. Adică, în bunul stil al reporterului autohton, s-au prezentat extremele. De la fericiţi (gay) a fost intervievat un transsexual care spunea, vorbind într-un mod caricatural gen Vacanţa Mare, că el s-a inspirat pentru costumaţie din filmul "Memoriile unei Gheişe" (pronunţat Ghei-Şe, cu icnet la mijloc. Sau era Gay-She?). Din tabăra cealaltă, a preafericiţilor, au fost intervievate două femei care puteau la fel de bine să fie călugăriţe sau mame eroine, şi care după ce au debitat platitudinile tipice, au rupt-o într-un "Doamne Miluieşte" care provoca la fel de multă evlavie ca o cretă scârţâind pe tablă în timp ce profesorul desenează o femeie goală. Intenţia de a ridiculiza ambele tabere a fost evidentă, şi nu ştiu dacă acesta este scopul unui program de ştiri.

Comentatorii post-factum: cu puţine excepţii, comentatorii (editorialiştii) au mers pe ideea homo=bine şi european iar majoritatea românilor=primitivi şi intoleranţi. Ce m-a enervat în mod deosebit a fost un fragment al cărui sursă nu o pot localiza, dar care mi-a rămas să mă râcâie pe creier şi m-a făcut să scriu acest articol. Acest fragment suna ceva de genul că "în timp ce biserica catolică a început să ia în considerare posibilitatea hirotonisirii preoţilor homosexuali, biserica ortodoxă se manifestă intolerant, şi cu cazuri precum Tănacu, şi bla bla bla, catolicii e buni, ortodocşii e răi". Sunt de acord că ortodocşii au păcatele lor, dar aici sunt nevoit să le iau apărarea. Biserica catolică nu tolerează homosexualii mai mult ca ortodocşii, iar dacă s-a luat vreodată în discuţie ideea de preot homosexual discuţia respectivă nu va duce nicăieri. De ce? Pentru că în primul rând preotul catolic trebuie să se abţină de la orice contact sexual! Ce fel de homosexual este acela care nu face sex? Sau au descoperit prealuminaţii editorialişti o formă de homosexualitate spirituală? Biserica catolică ar putea începe prin a permite preoţilor să se căsătorească cu femei, şi apoi mai discutăm despre alte forme de unire cu divinitatea la orizontală. Ce mă enervează este că atacurile acestea împotriva bisericii ortodoxe se înmulţesc în ultima vreme, şi a devenit de bon ton să aparţii unei alte religii, mai ales dacă eşti o persoană aşa-zis cultă. M-am săturat să facem cu religia ce am făcut cu fabricile şi cu resursele naturale: devalorizate şi vândute pe nimic! Este suficient să mergi prin parc pentru a fi abordat de tot felul de vânzători de religie, care vor să-şi vândă un nou produs, mai bun, mai occidental, mai frumos colorat. Au apărut şi aici investitorii străini, iar privatizarea trebuie făcută, nu? Oare şi asta vă impune UE? Nesimţiţilor!

Cum s-ar fi procedat, dacă bunul simţ nu ar fi dispărut

Homosexualii ar fi insistat pe trăsăturile pe care le au în comun cu ceilalţi oameni, şi nu pe ceea ce îi deosebeşte. Ar fi insistat pe faptul că şi ei au greutăţi, şi ei plătesc taxe, şi ei au o carieră, realizări, eşecuri, şi ei sunt inteligenţi sau mai puţin inteligenţi, mai urâţi, mai frumoşi, poate şi ei cred într-un Dumnezeu, poate nu, şi că nu sunt altfel decât noi decât în privinţa sexualităţii. Ar fi argumentat raţional necesitatea unei căsătorii, şi ar fi acceptat argumentele contrare şi eventuale soluţii alternative. Ar fi evitat scandalul, şi ar fi folosit dialogul. Ar fi evitat izolarea, şi ar fi căutat integrarea. Probabil că există mulţi astfel de oameni, şi părerea mea este că acestor oameni li se face mult rău prin asfel de marşuri.

Biserica ar fi mers pe ideea rugăciunii, a binecuvântării şi a iertării, pentru că-i stă mult mai bine aşa decât cu afurisenii şi incitări la scandal. Biserica trebuie să aplaneze conflicte, nu să le cauzeze, chiar dacă apără valori tradiţionale.

Politicienii de extremă dreaptă şi apărătorii normalităţii: ar fi căutat cea mai apropiată cale ferată, şi s-ar fi culcat frumos în poziţie transversală, aşteptând cu răbdare câştigarea alegerilor pentru postul de spălător de podele în iad.

Media şi comentatorii de presă: ar evita prezentarea fiecărui fapt divers ca pe o catastrofă majoră aducătoare de rating, şi ar evita mai ales amplificarea scandalurilor. Comentatorii ar încerca să nu se mai vadă ei ca singurii posesori ai adevărului absolut, şi ar putea să-şi formeze şi să-şi exprime singuri opiniile, în loc să scrie ce este corect din punct de vedere politic la momentul actual.

În loc de concluzie

Nu ştiu dacă bunul simţ a dispărut sau nu, dacă mai are sau nu şanse de resuscitare. Sper că mai are, pentru că altfel lucrurile tot se vor schimba odată şi odată, iar tot ce este făcut acum cu maximă nesimţire va fi amintit. Şi atunci veţi suporta consecinţele.

http://www.nasparau.com/bunsimt.html


Bădărănie la "puterea" a treia

(Acest text este un pamflet şi trebuie tratat ca atare)
Există unele ştiri care, după ce le auzi sau le citeşti, necesită cam o lună pentru a fi procesate integral şi pentru a putea formula o reacţie, o explicaţie, sau, în cazul persoanelor ceva mai simple, o înjurătură. O astfel de ştire este cea conform căreia, fără cunoştinţa noastră, s-a jucat un campionat mondial al bădărăniei, iar Bucureştiul a luat medalia de bronz, ratând la mustaţă aurul în favoarea unor echipe mai înzestrate din acest punct de vedere, venite din ţări unde bunul simţ este refuzul de a apăsa pe trăgaci atunci când ai pe cineva în cătarea armei. Oricum, la nivel european suntem campioni absoluţi, nedisputaţi, şi eterni favoriţi ai competiţiilor viitoare.

Interesante sunt rezultatele, dar mai interesante sunt reacţiile oamenilor şi ale presei. Aici avem material pentru un articol lung, stufos, care poate se va termina cu o explicaţie a fenomenului în sine, dacă mai am răbdare să ajung acolo, fără a mă pierde pe drum înjurând în stânga şi în dreapta. Care este pachetul de reacţii care m-a determinat să mă apuc de scris? Sunt acele reacţii, multiple, care imediat ce au văzut că "dezinvoltura" autohtonă este apreciată de forurile internaţionale, au început să dezgroape din nou subiectul cedării locului din autobuz, evident, în beneficiul preanedreptăţiţilor noştri concetăţeni de vărsta a treia. Am spus "dezgroape"? Vaaaaai, scuze, sper că nu am rănit oarece sensibilităţi... sau amorţeli, după caz. Bun, înainte să vă enervaţi că, uite, iar încep să mă iau de ei, şi asta după ce am scris despre bun simţ, vreau să stabilim un lucru clar: acest articol nu este împotriva bătrânilor! Acest articol vrea să combată prejudecata tâmpită conform căreia bădărănia este atributul exclusiv al tinereţii, în timp ce indivizilor în etate argintul din păr le provine direct dintr-o minte şi un suflet alb şiu pur, la fel de imaculat ca raiul în care vor ajunge cu toţii. Păi îmi pare foaaaarte rău să o spun, dar... rahat!

Să începem cu locul unde tinerii sunt permanent în dezavantaj, şi anume autobuzul. Aici tânărul nu va ieşi niciodată bine, pentru că se consideră a fi de datoria lui să cedeze locul. Dacă îl cedează, totul e bine, aşa şi trebuia, mama lui de privilegiat, că nu trebuia să se aşeze jos de la început, ce credea, că va sta acolo până la capătul călătoriei? Dacă nu-l cedează, din diferite motive (poate se simte rău, poate are ceva obiect fragil în bagaj şi dacă stă în picioare există riscul să primească un şut, sau cine ştie ce altceva) va înfrunta în curând mânia Partidului Pensionarilor, care, fără să se adreseze direct, vor începe să se vaite cum că în ziua de azi tinerii nu mai ştiu ce e ăla bun simţ, că mai ales cei între 20 şi 30 de ani sunt cei mai răi, şi tot aşa... până când inculpatul va face singurul lucru logic, şi care nu implică uşa autobuzului, o talpă în spate şi o bordură dispusă întotdeauna a da o mână de ajutor. Şi indiferent de câte ori vei ceda locul, nu vei câştiga puncte de bun simţ, decontabile atunci când chiar ai vrea să stai jos, pentru că eşti obosit de nu mai poţi. Ok, să zicem că este normal ca cineva care nu plăteşte biletul să te ridice pe tine, care plăteşti de când ai fost student, şi ai mai plătit şi 2 amenzi pentru că ai uitat să-ţi prelungeşti abonamentul o zi, dar mai sunt şi alte aspecte... oooo, da, mai sunt şi alte aspecte. Ia să vedem:

1. Control pe autobuz, cum se întâmplă cam de două ori pe zi (este minunată prezumţia de nevinovăţie, nu?). Un contemporan al lui Ştefan cel Mare este prins cu abonamentul (gratuit) expirat de un an. Controlorul se mulţumeşte să-i atragă prieteneşte atenţia şi apoi îl lasă în pace. Dacă un plătitor ar avea abonamentul expirat de o zi, ar fi amendat cât ai zice "Matusalem". Uite aici nesimţire... prea greu să meargă odată pe lună să arate că e viu pentru a-şi prelungi abonamentul!

2. Pe autobuz. Moşulică bicentenar aşezat pe locul dinspre mijloc, cu cel de la fereastră liber. Nesimţire în sine, practicată nu numai de bătrâni, pentru a se asigura că nu vor avea companion în timpul călătoriei. Să revenim la cazul nostru... periodic, tataie se apleacă spre locul liber, cu un scop misterios. Misterul se risipeşte la capătul liniei. Pe podea, în dreptul locului liber, strălucesc vreo cinci pete de salivă.

3. Pe autobuz. La un moment dat, atmosfera devine irespirabilă... sau mă rog, respirabilă dacă eşti pui de sconcs şi trăieşti cu părinţii. Gradientul mirosului, de considerabil modul, avea orientarea spre scaunul din spatele meu. Mă întorc cu discreţie, şi văd o senioară cu batic, număr imaginar de dinţi în gură şi cu jeg în concentratie "fumans" (peste 100% în haine).

Dar lucrurile acestea nu contează. Nu pentru autorii care câteodată îşi părăsesc maşina lor de lux pentru a merge cu autobuzul şi a mai colecta câte un exemplu de tânăr care refuză să se ridice de pe scaun. Chiar, de ce să limităm buna creştere la autobuze? De ce nu se aplică şi la maşinile personale? De ce nu are nimeni pretenţia ca un şofer, la volanul noului său Mitsubishi Pajero, să oprească şi să ia cu el pe bătrânul de pe trotuar care abia se târăşte în timp ce-l bate soarele în cap, sau când afară sunt -20 de grade? Sau de ce nu ar fi normal ca amanta siliconată a susnumitului şofer să călătorească agăţată de roata de rezervă, cedând toate locurile din maşină grupuleţului de bătrâne proaspăt scuturate de păcate după slujba de la catedrală? Sau hai să fim ceva mai puţin absurzi, şi să nu încălcăm proprietatea personală... dar măcar cei care călătoresc cu taxiul ar putea face asta, nu?

Să revenim. Adică să nu mai revenim, să lăsăm autobuzele în pace, şi să ne îndreptăm spre alte locuri de interes public, în jurul cărora mitologia nu este aşa de dezvoltată. Să vedem...

1. Cartea funciară. Aglomeraţie. La un moment dat se aude o voce iritată, de specimen trecut de a doua tinereţe. "Păi eu vroiam extras şi pentru casa X şi pentru terenul Y". Funcţionara de la ghişeu explică: "Aţi depus cerere pentru casa X, acum două zile, doar pentru asta vă putem da extrasul". Din nou împovăratul de ani: "Păi eu vreau ambele extrase acum. De ce nu se poate?". Funcţionara: "trebuie să depuneţi o cerere şi să reveniţi peste două zile". Tata lui Decebal: "Nesimţiţilor, nu vreţi deloc să mă ajutaţi, fire-aţi ai dracului că numai bani vă trebuie!"

2. Evidenţa populaţiei. Evident, aglomeraţie. La ghişeu, nelipsitul bătrân coborât din maşina timpului (urcat în ea pe vremea lui Wells, evident). Funcţionara: "Vă trebuie actul de proprietate pe casă". Moşul: "De ce, eu vreau numai să-mi schimb buletinul". Funcţionara: "Păi trebuie să faceţi dovada că sunteţi proprietar al casei, aşa este regulamentul. Scrie acolo pe afiş, l-aţi citit?" El "Mă faceţi să vin din satul X pe degeaba aici şi-mi spuneţi că nu se poate? Fire-aţi ai dracului!"

3. Telefoane, gaz, curent şi alte utilităţi. Aici dacă puteţi să alegeţi ghişeul unde plătiţi, folosiţi pentru aproximarea timpului de aşteptare următoarea formulă:

T = SUM(i, n, T0*2^max( (V(i)-60), 0) )

Adică însumaţi timpul estimat individual pentru fiecare dintre cele n persoane care se află înaintea dumneavoastră. T0 este timpul standard per persoană normală sub 60 de ani. Timpul individual se dublează pentru fiecare an peste 60 pe care persoana în cauză îl are. O analiză fundamentală arată şi misterioasele cauze: o persoană în vârstă va aduce multiple facturi de la multiple rude, prelungind astfel timpul de aşteptare periculos de aproape de armaggeddon. De asemenea, o astfel de persoană va fi mereu predispusă la negocieri de pret, la cerut lămuriri şi la eterne contestaţii.

Nu ştiu dacă aceste exemple pot fi încheiate cu literele Q.E.D, dar ar putea să echilibreze un pic balanţa între ei şi "nesimţiţii ăia între 20 şi 30 de ani", care, când nu sunt ocupaţi cu statul pe scaun şi scosul limbii la ei, le plătesc pensiile, ştiind că ei nu vor vedea veci de la stat aşa ceva. Între ei şi "nesimţiţii ăia între 20 şi 30 de ani" care muncesc de dimineaţa până seara pentru a-şi permite să le plătească lor chirii exorbitante pe apartamente şi garsoniere pe care ei le-au primit pe gratis de la stat. Dar e mai important un loc în autobuz decât un loc unde să locuieşti, şi pentru celelalte cazuri de prostie-lipsă de informare-nesimţire a bătrânilor întotdeauna există explicaţia corupţiei funcţionarilor (apropo, eu am umblat pe la tot felul de ghişee în draci în ultima vreme, şi nu a trebuit să dau deloc mită şi nici nu am avut pile... nici nu se rezolvă peste noapte, dar se rezolvă).

Acum că am reuşit parţial să reduc handicapul dintre generaţia tânără şi generaţia flască, generaţie creditată de obicei cu mai mult obraz doar din cauza suprafeţei pielii obrazului mărită de riduri, voi încerca să explic cauzele bădărăniei mioritice, mai ales în rândul tinerilor. De fapt, poate că bădărănia tinerilor este mai popularizată pentru simplul fapt că este tratabilă, pentru că cea bine impregnată în trup vetust poate fi vindecată doar de eminentul docent doctor Vierme, când îi va veni vremea.

Deci care ar fi explicaţia pentru bădărănia tinerilor? Păi să vedem, împotriva cui este ea îndreptată? Împotriva unui om anume, sau a unui grup, sau a societăţii în general? A societăţii, aş spune. Societate, popor, patrie, România, am putea pune egal între aceste concepte? Da, din punctul de vedere al individului, ele sunt acelaşi lucru. Ţara se manifestă prin poporul ei, care formează societatea din jurul individului. Dacă individul este scârbit de România, el va acţiona împotriva societăţii, şi mai ales împotriva acelor care sunt în imediata lui vecinătate, prin acte moderat antisociale, adică prin bădărănie. Eşti un om ratat? "Ţara e de vină, vecinii mei sunt parte din ţara asta, vecinii mei sunt de vină, hai să dau muzica la maxim şi să urlu în miez de noapte, lua-i-ar dracu de porci!" Eşti un om de succes? "Am reuşit, în ciuda faptului că m-am născut în România, ţară de căcat, na, să moară duşmanii, hai să dau muzica la maxim şi să urlu în miez de noapte!". Nu contează că eşti bogat, sărac, popular, nepopular, toţi avem un lucru în comun: urâm România, şi o urâm prin reprezentanţii ei, adică prin oamenii de lângă noi. Şi ne băgăm picioarele.

Poate exista curtoazie fără patriotism? Doar în visele unora. Poate exista patriotism fără propagandă? Tot aşa. Atunci să nu se mire acei auto-intitulaţi oameni de elită, care se întrec în a descrie România ca o ţară unde nu se poate trăi (în timp ce ei devin milionari în dolari), că omul de pe stradă este bădăran şi urăşte/ignoră pe toată lumea. Începem să învăţăm că nu ne putem disocia la nesfârşit, şi că nu putem să facem treaba mare în dormitor şi apoi să avem pretenţii la un somn liniştit în parfum de lăcrămioare.

http://www.nasparau.com/badaranie.html


La rece despre încălzirea globală

(Acest text este un pamflet şi trebuie tratat ca atare)
Nu ştiu de ce au dispărut dinozaurii, dar e foarte posibil ca dispariţia lor să fi fost cauzată de o eră glaciară, cam ca cea pe care ecologiştii ne-o promit drept consecinţă pe termen lung (sau dacă ecologiştii sunt din specia isterică, atunci mediu) a încălzirii globale. Oare pe vremea lor ce a cauzat efectul de seră care a dus la încălzirea globală? Îmi închipui un mic rozător (reprezentant al mamiferelor, strămoşii noştri), spunând unui dinozaur de dimensiunea tuturor caselor lui Năstase cumulate: "Domnule dinozaur, dacă nu vă veţi controla emisiile poluante pe care le produceţi sub formă de flatulenţă, veţi cauza încălzirea globală, care va fi tare nasoală pentru noi toţi". Probabil că mamiferul a propus şi un tratat de reducere a emisiilor poluante, pe care însă dinozaurul a lăsat o balegă de o sută de kilograme, care greu ar putea fi considerată semnătură.

Ca o paranteză, ştiu că flatulenţa (tradusă în limbaj profan prin prima parte a numelui de familie a preşedintelui României) nu cauzează efect de seră, fiind în mare parte compusă din gaz metan, şi nu din dioxid de carbon, dar putem să ne imaginăm că aceste gaze împreună cu oxigenul din atmosferă crează un amestec care de fiecare dată când fulgeră se transformă în dioxid de carbon şi apă printr-o reacţie puternic exotermă. Folosiţi-vă imaginaţia.

Să ne întoarcem la încălzirea globală, pentru că mai nou acesta este singurul subiect de dispută între ecologişti şi, hai să le spunem industrialişti. Mai nou nu mai contează poluarea în general, emisia de gaze toxice cancerigene, poluarea râurilor şi uciderea peştilor, sau alte efecte pe care bunul nostru simţ le cunoaşte de multă vreme, fără ca cineva să tragă din cinci în cinci minute semnalul de alarmă (sau aş putea să spun mai degrabă să apese butonul de panică). Încălzirea globală este subiectul la modă, şi asta poate şi pentru faptul că este uşor cuantificabilă în cifre. Va creşte temperatura aerului cu 2 grade! Va creşte nivelul apelor cu 10 metri! Vine era glaciară, Crăciunul veşnic!

Ce este cel mai interesant este că ştiinţa meteorologiei nu este în stare să prevadă cu acurateţe cum va fi vremea timp de o săptămână, dar sunt foarte siguri cum va evolua timp de 50 de ani. Mai nou a apărut şi un proiect de prezicere a climatului pe termen lung, prin calcul distribuit, ştiţi voi, la fel cum aţi găsit extratereştrii sau tratamentul pentru cancer. Problema e că până se va ajunge ca acest program să genereze o predicţie cât de cât rezonabilă, va consuma cel puţin câte 100 de waţi în plus pe oră pentru fiecare calculator pornit pe care lucrează (Pentium 4 consumă 200 W la capacitate maximă, şi 100 W la minim), sau chiar 200 de waţi în plus, dacă calculatorul ăla ar fi fost oprit în loc să se joace de-a Romica Jurcă. Astfel, pe de o parte aceste calculatoare consumă mai multă energie, produsă prin arderea combustibililor fosili, cu emisie de dioxid de carbon, care produce efect de seră, şi pe de altă parte ele contribuie în mod direct la încălzirea planetei prin radiaţia termică a procesorului încins. Şi poate că după ce aţi rulat ani de zile acest program cineva va observa că a uitat să introducă ceva în program, cum ar fi emisiile flatulente ale programatorilor hrăniţi cu mâncare de la fast food, şi atunci se vor trezi că au greşit cu o jumătate de grad, şi să vezi atunci panică pe piaţa imobiliarelor de pe litoral! Păi nu e tot una să crească marea cu 10 metri sau cu 15, nu?

Totuşi, ce m-a determinat să scriu acest articol nu este faptul că prin ştiinţă aproximativă ecologiştii încearcă să panicheze lumea, şi să cauzeze o reducere a poluării. Better safe than sorry, nu aşa se spune? Ei bine, nu! Folosirea pseudoştiinţei pentru un scop invită la folosirea ei în scop opus. Şi exact asta am auzit azi dimineaţă la radio. Cică nu ştiu ce cercetători au ajuns la concluzia că indiferent dacă vom opri sau nu emisiile poluante, încălzirea globală va continua în acelaşi ritm. Am pus-o, ce mai, "resistence is futile", sau, cum spunea cineva pe forum, rezistenţa-i futere. Excelentă cercetare, excelentă concluzie. Pe de o parte ne spune să lăsăm în pace dinozaurul american să polueze, pentru că nu el e de vină, şi pe de altă parte ne spune că oricum ne vom duce naibii, aşa că ar fi bine ca să ducem o viaţă de consum excesiv, să trăim clipa, că viitorul oricum se vede cam negru (sau alb, dacă vine era glaciară). Păi nu e exact genul de recomandare care să scoată o economie din recesiune?

Domnilor cercetători, ştiu că viaţa e grea, şi un rezultat ştiinţific uneori nu face cât o limbă dulce pe un fund de politician, fie el ecologist sau nu. Puneţi mâna şi mai faceţi şi un pic de cercetare. Şi când ştiţi cu siguranţă ce se va întâmpla, atunci să aud de voi. Până atunci, în laborator cu voi, şi nu vă mai uitaţi la poze cu femei toată ziua!

http://www.nasparau.com/?


Întrebările care ne trec

(Acest text este un pamflet şi trebuie tratat ca atare)
Ce întrebări chinuie mintea românului, de nu poate dormi noaptea? Cu ce dileme se luptă familia de pensionari care locuieşte în apartamentul de deasupra mea, provocându-le insomnie şi cauzând sunete de baston lovit de podea în miez de noapte? Ce necunoscute îl chinuie pe cetăţeanul cu patru clase, încât uită să dea drumul la apă când stă sub duş, sau uită să tragă apa la veceu, sau uită să ridice sticla de rachiu de la gura înainte de a se goli complet? Sau care sunt problemele care frământă mintea bietei vânzătoare de la ABC-ul de la colţ, care de fiecare dată când un client intră pe uşă adoptă o atitudine de parcă tocmai ai întrerupt-o din elaborarea ultimelor detalii ale legii gravitaţiei cuantice? Vom prezenta o parte din aceste întrebări în articolul de faţă, împreună cu răspunsurile de rigoare, spre liniştirea cetăţenilor mai sus menţionaţi - cu toate că o întrebare tot va rămâne: ce îs semnele alea albastre pe fond negru?

Q: Când va fi mai bine în România?
A: Această întrebare denotă o ipocrizie specifică românului post-comunist, sau antropoidelor din specia ziaristus populisti. Întrebarea corectă este: "când îmi va fi mie mai bine", şi denotă o aşteptare paro-malaietistă, care reduce rolul individului la simplu spectator al evoluţiei propriei lui situaţii materiale. Aceşti indivizi ar prefera să doarmă un somn lung şi să se trezească atunci când totul va fi bine, iar ei vor avea casă, maşină şi cont în bancă, şi au nevoie de un răspuns la întrebare pentru a şti când să pună ceasul să sune. Răspunsul meu este: dacă toţi cei care îşi pun această întrebare ar intra într-un somn adânc (de factură criogenică, cataleptică sau pur şi simplu cimitiro-coparseică), noi toţi ceilalţi o vom duce foarte bine.

Q: Sunt ţiganii responsabili pentru situaţia grea a României?
A: Da, împreună cu ungurii, turcii, tătarii, americanii, marţienii şi lorzii Sith. Cu siguranţă că ţiganul este vinovat că tu nu ai şcoală, că tu ai frecat menta la birou 30 de ani pe banii statului, că tu făceai piese la strung cu eroare de 10% din cotă şi apoi respectivele piese stăteau în depozit pentru că nu le mai vroia nimeni, sau că tu că vânzător te porţi cu clienţii de parcă ei sunt cea mai mare nenorocire a ta. Câţi ţigani sunt în parlament, în guvern, la primării sau la birourile de interes public? Sunt ţiganii singurii care fură? Care e diferenţa dintre un ţigan care fură un portofel şi un tânăr român, educat, cu bani şi posibilităţi, care fură prin Internet, sau care construieşte bancomate false, reţetă folosită din România până în Canada? Care e diferenţa dintre o ţigancă cu copil în braţe, care se apropie de tine şi-ţi cere o mie de lei, şi un român care te abordează cu un text de genul "am fost la spital la oncologie şi am dat toţi banii la medic, şi acum nu mai am bani de tren"?

Q: Vor ungurii să ne ia Ardealul?
A: Cum să nu, şi, Doamne fereşte, poate chiar au să îndrăznească să vă pună să vă spălaţi, să vă zugrăviţi casele şi să munciţi dacă vreţi să vă meargă bine. Poate chiar vor veni să deschidă aici firme care să vă dea locuri de muncă, brrrr, ce coşmar!

Q: Vor ajunge tiganii populatie majoritara în Romania?
A: Nu e exclus, dar asta nu e vina lor, ci a noastra. Populatia tarii a scazut constant în ultimii ani, si asta în ciuda natalitatii prolifice a minoritatii a carei piele reflecta ceva mai slab lumina. Concluzia e ca noi ne reducem numarul, nu ne împinge nimeni spre statutul de minoritati. Noi lasam un gol, altii vin sa îl umple, ca doar asa merge natura. Dar hai ca nu e asa de tragic, si sa vedem de ce: nimeni nu ia în considerare faptul ca pe masura ce populatia tiganeasca creste, va trebui sa aiba un rol în societate - adica va trebui sa evolueze de la statutul de parazit, asistat social, hot sau cersetor spre un rol activ. Sunt doua posibilitati aici: sau se vor integra treptat, si atunci natalitatea lor va scadea pe masura ce cultura li se va schimba, sau vor ajunge într-adevar majoritari, si atunci nu vor mai avea pe cine sa fure, si vor trebui sa se apuce de treaba. În ambele situatii, nu vom vedea o populatie majoritara de genul celei existente astazi în comunitatile rrome. Oricum, nu trebuie sa va temeti: nu se va ajunge la asta cat vom trai noi - si daca nu vom face copii, ce sens are sa ne îngrijoram?

Q: De ce ascultă românii manele?
A: Nu ştiu, dar mă enervează. Glumeam, cum să răspund eu aşa ceva? Întrebarea este nu de ce asculta manele, ci de ce nu ascultă altceva? Să ştiţi că la asta m-am gândit mult, dar până la urmă răspunsul a ieşit la suprafaţă ca un pârţ tras în vană. Vom pleca de la urmatoarele premize:
1. Nu toţi românii au calculator, deci nu toţi românii au acces la muzica piratată de pe Internet.
2. De când a intrat în vigoare legea drepturilor de autor, singurele casete şi CD-uri cu muzică straină sunt cele care au un preţ de 5-600000 de lei per bucată - un preţ la care românul mediu, subsemnatul inclus, va spune un scurt "să şi-l f*tă!".
3. Muzica "uşoară" promovată de posturi gen Atomic TV este cu adevărat uşoară, dar calitativ, şi versurile reuşesc să depăşească în prostie chiar şi manelele. Decât să aud de zece ori pe minut un refren de genul "baby, eşti în sufletul meu - eşti în inima mea - vreau să fi doar al meu - vreau să fiu doar a ta", sau pe maimuţa urlătoare cheală pusă pe post de solist al trupei Voltaj cum îmi zbiara el că "şi ce dacă pân-acuma n-a avut noroc - se-ntoarce roata şi-ntro zi am să mă scot", parcă e mai interesant să auzi cum mor duşmanii în manele. Aaaa, să nu uit: îmi cer scuze în numele Clujului pentru domnul Goia (maimuţa de mai sus).
4. Această muzică uşoară se vinde şi ea la un preţ destul de piperat (cam la jumătate din preţul unui CD strain), deci din nou: să şi-o f*tă!.
5. Manelele sunt ieftine.
6. Multe se găsesc sub formă de casetă, ceea ce înseamnă că nu e nevoie să cumperi scule noi pentru a le asculta.
Deşi urăsc să admit, maneliştii ne-au dat o lecţie de marketing: îşi cunosc publicul, ştiu ce resurse financiare are, şi ştiu că nu dau un rahat uscat pe pretenţiile occidentale ale celor care fac parte din "show-business"-ul autohton. Şi vând. Şi tot apropo de manele: aţi observat că majoritatea versurilor sunt de genul "am avere, am valoare", "mor duşmanii", şi niciodată nu apare un mesaj de genul "ce ciudă mi-e că ăla are mai mult ca mine"? Ce să fie, ce să fie? Să fie oare mentalitate capitalistă?

Q: Când se marită Andreea Marin? Se împacă Chivu cu Andreea Raicu? Ce salar are Andreea Esca?
A: La aceste întrebări nu pot să va raspund, dar vă pot spune cum puteţi afla singuri. Mergeţi în spaţiu şi găsiţi prima gaură neagră disponibilă, şi aruncaţi-vă în ea cu capul înainte. Datorită distorsiunii spaţio-temporale din vecinătatea găurii negre, timpul vostru personal se va încetini tot mai mult, iar voi veţi vedea lumea exterioară evoluând tot mai repede şi mai repede - şi deci veţi afla tot ce se întamplă în viitor, şi veţi fi fericiţi. Noi, în schimb, vă vom vedea plonjând în gaura neagră şi dispărând pentru vecie - şi vom fi şi noi fericiţi. Notă: gaură neagră înseamnă o singularitate spaţiotemporală cauzată de colapsul graviţational al unei stele de dimensiuni mari (cel puţin dublul masei Soarelui nostru). Nu are nici o conotaţie sexuală, şi nu denotă organul sexual feminin. Totuşi, nu este nici o problemă dacă veţi alege să plonjaţi într-o astfel de gaură neagră - totul e să aparţină mamei dumneavoastră.

http://www.nasparau.com/?


Idei de milioane de dolari

(Acest text este un pamflet şi trebuie tratat ca atare)
Câte feluri de realitate există? Până acum câteva zile credeam că două: realitatea... reală şi realitatea virtuală. Adică atunci când te-ai plictisit de realitatea asta cu preţuri mari, mizerie, politică şi prostie, te poţi refugia în liniştea realităţii virtuale, unde poţi să-ţi transformi prietenii în grămezi de organe însângerate cu ajutorul unui aruncător de rachete, sau te poţi bucura de acest tratament tu însuţi.
Aceste două tipuri de realitate vor fi în curând completate cu un al treilea. Acest tip de realitate se numeşte în engleză "augmented reality", şi puteţi citi câte ceva despre el pe howstuffworks.com . Ideea de bază este că nu te vei mai uita la lumea din jurul tău cu ochiul liber, ci cu ochelari speciali, care vor suprapune pe imaginea reală diferite informaţii, dar având grijă ca acele informaţii să fie perfect sincronizate cu ceea ce vezi. Informaţiile pot fi inclusiv elemente de realitate virtuală, dar cheia este ca ele să se suprapună perfect peste ceea ce vezi, încât să ai impresia că fac parte din realitatea din jurul tău. Ok, gata cu elementele tehnice.
Înainte să intrăm în partea principală a acestui articol, vreau să fac un pic de speculaţie asupra a cum se va numi drăcia asta pe româneşte. Deoarece oribilul cuvânt "augmentat" există şi la noi, şi neavând prea multă încredere în imaginaţia inginerilor, mă tem că termenul "realitate augmentată" va fi cel preferat. A augmenta înseamnă a mări sau a creşte, dar e drept că nu putem vorbi de o realitate mărită sau o realitate crescută... cel mult despre o realitate dospită. Realitate mixtă e un termen acceptabil. Realitate umflată, realitate amplificată sau, cu conotaţii istorice, o realitate dodoloaţă, sunt marginal acceptabili. Totuşi, noi avem un termen drag ziariştilor şi politicienilor, mai ales în perioade electorale: realitate cosmetizată.
Care ar putea fi utilizările? Se speculează că AR ar putea fi folosită în aplicaţii militare, sau în educaţia la distanţă, sau la asistarea unor operaţii de service prin proiectarea informaţiilor ajutătoare direct pe motorul ăla la care muncitorul needucat, imigrant ilegal angajat pentru reducerea costurilor, stă şi se uită scărpinându-se în partea cu care gândeşte. Permiteţi-mi să mă îndoiesc că acestea vor fi cele mai importante aplicaţii. Această tehnologie are un potenţial uriaş de a fi utilizată în domeniul cel mai important pentru oameni, domeniul în care fericirea şi nefericirea sunt extreme, domeniul în care se investesc direct sau indirect cei mai mult bani: domeniul sexului. Nu credeţi că sexul este o industrie enormă? Păi să o luăm pe bucăţi: industria muzicală şi cinematografice în ziua de azi vând în primul rând sex, ca o iluzie. Revistele de toate genurile trebuie să aibă pe copertă sex-simboluri. Reclamele fac apel la sex. Industria chirurgiei estetice, a cosmeticii, a body-buildingului, a modei, toate apelează la sex. Şi astea sunt numai industrii conexe sexului!
Cum ar putea tehnica realităţii augmentate să fie de ajutor în sex? Simplu: eşti un bărbat urât, prost, şi nu ai nici măcar bani ca să-ţi cumperi o femeie frumoasă? Te-ai ales cu o strâmbă care te face să vomiţi de fiecare dată când o vezi, şi din cauza căreia vezi patul ca pe un rug al Inchiziţiei? Nu-i mai pune punga pe cap, acum tehnologia te ajută! Îţi pui ochelarii speciali, şi în locul strâmbei vei vedea în patul tău actriţa/cântăreaţa/manechina/prostituata preferată. Sistemul va procesa fluxul de imagini în timp real, înlocuind porţiunea greţoasă cu femeia visurilor tale, iar pentru tine totul va fi cât se poate de real. Singurul lucru la care trebuie să te gândeşti este ce să-i răspunzi când ea te va întreba "dragă, de ce porţi ochelarii ăia de fiecare dată când facem sex?"... o idee ar fi să-i spui că aceia sunt ochelari de soare, pe care-i porţi ca să nu te orbească strălucirea frumuseţii ei. Sau poţi fi cinstit, şi să-i cumperi şi ei o pereche, pentru că sunt şanse mari ca nici tu să nu arăţi ca Brad Pitt. Sunt sigur că tehnologia va avea un adevărat succes, şi de pe urma ei paraşutele cu nume de actriţe şi cântăreţe vor putea să mai facă un ban în plus, primind contravaloarea drepturilor de autor pentru fiecare model 3D al corpului lor vândut utilizatorilor finali.
Această tehnologie ar putea fi integrată în televizoare, de fapt nu, ar fi obligatoriu să fie integrată în televizoare. Înţeleg că realizatoarea X, prezentatoarea Y sau hostesa Z sunt în relaţii intime cu patronul televiziunii, şi astfel nu-ţi poţi dori ca ele să nu mai apară pe ecran, dar de ce trebuie spectatorul să sufere? Aceeaşi tehnologie care vă va uşura viaţa înn pat vă poate scuti de nervii din faţa televizorului: selectaţi din telecomandă mutra preferată, şi brusc începe să vă placă emisiunea.
Realitatea augmentată nu trebuie limitată la imagine. Sunetul este la fel de important, şi putem să-i găsim şi lui aplicaţii în domeniul relaţiilor bărbat-femeie. Aveţi în casă o sursă neîntreruptă de sunete cu frecvenţă înaltă, sursă pe care o cunoaşteţi sub numele de soţie, mamă, soră sau soacră? Soluţia e simplă: introduceţi în urechi un dispozitiv special, care va procesa undele sonore şi va tăia componentele de înaltă frecvenţă, lăsând să treacă un ton calm şi plăcut. Pentru un cost suplimentar, puteţi înlocui vocea companioanei feminine cu vocea operatoarei de la linia erotică, iar pentru încă o sută de euro puteţi avea un program special care va înlocui termeni precum "idiotule", "nesimţitule" sau "impotentule" cu termeni precum "soarele meu", "iubitule" sau "tăuraşule".
Acestea sunt doar câteva utilizări posibile ale tehnologiei viitorului, utilizări din care se pot scoate o grămadă de bani. ?Îl rog pe cel care va ajunge să implementeze chestiile astea să-şi aducă aminte de nasparau.com, şi să dea şi el o bere.

http://www.nasparau.com/?


Letter to EuroSport

(Acest text este un pamflet şi trebuie tratat ca atare)
Dear EuroSport.co.uk,

I am very disappointed that you took down the poll for “player of the 90’s”, due to very heavy voting from Romania and Bulgaria. Frankly, I do not understand what did we do wrong.

I understand that you were upset because top players such as Romario and Batistuta received very few votes compared to Hagi and Stoicicov. Is there a chance that this happened because nobody gave a damn about Romario and Batistuta? Maybe Brazil and Argentina do not have very good Internet connection, or maybe they are too busy actually playing football instead of voting it? As Romanians, we do give a damn about Hagi, as the current generation of players is quite retarded, as you could see for yourself in the Mutu case. However, he did screw a couple of your women, so you might as well give him credit for that. Returning to Hagi, I remember that the Romanian team, having Hagi as captain, did kick your royal British asses (or “arses”, as you call them) a couple of times, so you should have been proud to be beaten by the “player of the 90’s”. And yes, we did kick the asses of Batistuta’s team in the 1994 World Cup Tournament.

Maybe you were upset because some Romanians voted for several times from the same computer. However, this could have been prevented easily if your voting script was properly programmed. You see, every computer has a unique Internet address, which is called IP (read as “I Pee”). I understand that you are very poor and that you must use your reporters to do your Web Programming, but next time you should consider hiring some Romanian high school students. They will do it properly, and they are also cheap.

Honestly, you should not be mad at us for voting in such large numbers. After all, this means that you received a very large number of visits to your site from Romania, which is remarkable considering the fact that your site is so shitty. Keep posting polls like that, and your traffic may reach new, unimaginable heights.

It is a shame that the idea of Fair Play, which was your creation, is not found too often in your everyday life. I am sure that you will find a better way to select the “player of the 90’s”, which will prevent Romanians from voting. What about taxing a 1000-euro per vote, is this a good idea?

Please excuse my Romanian English, which may sound horrible to your ears. I can assure you that the feeling is mutual, and that I don’t give a rat’s ass on your Cambridge language tests. However, I am pretty sure that if I tell you to go **** yourselves, you will understand.

Yours truly,

Naspa Rau (loosely translated as Awfully Bad)

http://www.nasparau.com/eurosport.html